Spinoza (filosof olandez de origine evreiasca, 1632-1677) spune ca tot ce experienta vietii l-a invatat este numai vanitate si nimicnicie Ð si atunci s-a hotarat sa caute ceva care sa fie un bun adevarat, adica daca exista ceva a carui dobandire mi-ar asigura gustarea unei bucurii stabile si totodata a celei mai inalte. Si filosoful a reflectat in toate chipurile la ceea ce ar putea constitui continutul vietii si a vazut ca acesta, pentru toti oamenii, se reduce la trei lucruri: bogatie, glorie si placerea simturilor. Omul este prins de acestea atat de mult incat nu-si mai doreste alt bun si, totodata, aceste bunuri il impiedica sa se mai gandeasca si la altceva; numai ca, dupa ce le dobandeste, aceste bunuri il pot cufunda in tristeti, ii cuprind sufletul in lanturi, il strica, il ciuntesc. Cu cat creste placerea pentru ele, cu atat creste si imboldul de a le mari. Dintre aceste ravniri, gloria este o mare piedica, caci pentru a o dobandi trebuie sa-ti potrivesti in mod necesar viata dupa conceptia obisnuita a oamenilor; bogatia, fiind mereu nesatula, te face sa fii mereu ca un flamand; placerile simturilor, dupa ce au fost satisfacute, iti aduc in suflet tristeti.
Si atunci, ce-i de facut? se intreaba filosoful. Spinoza nu dispretuieste cele trei bunuri atat de ravnite si care tin de viata noastra obisnuita, dar acestea sa nu fie un scop, ci doar un mijloc pentru a dobandi un bun suprem, care este cunoasterea unitatii dintre suflet si natura, dobandirea sentimentului comuniunii cu natura, cu eternitatea, numita de Spinoza „iubirea intelectuala a lui Dumnezeu”.
