O stranepoata a lui Lloyd George
Avem in atentie o carte consacrata episodului final al primului razboi mondial incununat la Paris in 1919, prin tratatele elaborate sub patronajul celor „trei mari” reprezentanti ai Frantei (Clemenceau), Marii Britanii (David Lloyd George) si SUA (Woodrow Wilson), dupa ce reprezentantul Italiei (Orlando) a abandonat conferinta. Cartea este axata exclusiv asupra conferintei de pace, constituind o noua contributie la o numeroasa bibliografie a subiectului. Dar nu numai prin reluarea unor teme deja expuse si reflectate in multitudinea de studii speciale, ci si prin dezvoltarea lor sub alte raporturi, mai ales prin modul in care si-au pus amprenta asupra reorganizarii politico-statale a lumii, cu privire speciala asupra Europei si Orientului Mijlociu, reprezentantii celor trei mari puteri mentionate.
Margaret Macmillan (M.M.), autoarea cartii este profesoara de istorie la Universitatea din Toronto (Canada). Cartea ei, Paris 1919. Six months that changed the world, Random House Trade Paperbacks, New York, 2001, 2002, 570 pages este precedata de o introducere semnata de Richard Holbrooke, ambasadorul itinerant al fostului presedinte american Bill Clinton, negociatorul care si-a pus amprenta asupra acordului de la Dayton (SUA), prin care unul din statele afirmate la Paris, in 1919, Iugoslavia, se descompunea in partile ei constitutive. Afinitatile autoarei cu subiectul cercetat si tratat sunt de natura sentimentala. Ca stranepoata a lui David Lloyd George, unul din principalii actori ai reorganizarii lumii postbelice, M.M. este manata in intreprinderea sa nu numai din motive afective. Faptul acesta insa nu-i umbreste luciditatea stiintifica, anume pozitia ei de istoric detasat de evenimentul abordat si expus.
Voluminosul material se intrupeaza in sase parti si o concluzie. Autoarea fixeaza caracterul mondial al razboiului, subliniind ca in afara lui au ramas doar Spania, Elvetia, Olanda si tarile Scandinaviei. Se mai subliniaza teatrele de razboi: Europa indeosebi, Asia, Africa, Orientul Mijlociu, insulele din Pacific etc. Dimensiunea mondiala a conflagratiei – potrivit autoarei – este data si de implicarea de catre englezi si francezi a numerosi soldati din colonii: australieni, canadieni, neozeelandezi, indieni, vietnamezi, marocani, algerieni, senegalezi etc. Americanii, la randu-le, au jucat un rol hotarator in incheierea razboiului in favoarea Antantei.
„Sa taie adanc in Ungaria”
Vom incepe cu Romania, evidentiind revendicarile acesteia fata de Ungaria. Se va retine aprecierea autoarei cu privire la structura etnica a unei „natiuni maghiare” dominata numericeste de „minoritati”: croati, slovaci si romani. In ciuda acestei situatii, chiar si dupa prabusirea Austro-Ungariei, noul sef de guvern de la Budapesta, Michel Karoly, este animat de convingerea ca prin curtarea anglo-americanilor ar putea mentine statul maghiar in aceleasi limite istorice, aplicand o autodeterminare de tipul cantoanelor elvetiene (p. 258 – 259).
Si, totusi, desi recunoaste contradictia dintre acea autodeterminare trunchiata si principiul nationalitatilor, aceeasi autoare il critica pe Ion I. C. Bratianu pentru ca revendica nu numai Transilvania istorica, ci si Crisana, Maramures, Banat etc. Sovaitoare in raportarea interpretarilor la principiul nationalitatilor, M.M. il acuza pe acelasi Ion I. C. Bratianu ca voia „sa taie adanc in Ungaria”, ca si cum ar fi fost vorba de teritorii legitime etnic ale acesteia. Si „culpa” primului ministru roman era cu atat mai mare cu cat facuse „o pace separata” cu Puterile Centrale, fara sa se spuna ceva despre prabusirea frontului oriental datorita abandonarii luptei de catre aliatul rus (p. 260-261).
Ungaria lui Bela Kun – inlocuitorul comunist la carma al lui Karoly – se reflecta prin prisma aprecierilor unui ofiter american ajuns la Budapesta, care intr-o relatare scria: „ungurii care sunt uniti in convingerea ca Ungaria nu trebuie sa fie dezmembrata, au facut uz de bolsevism ca ultim resort disperat spre a apara integritatea lor”. Numai ca, sub acest raport, Franta, Marea Britanie si SUA se plasau pe pozitii contradictorii. Pentru combaterea flagelului bolsevic din inima Europei, primul ministru francez, Clemenceau, dar si consilierii lui propuneau sa se intareasca romanii. Dar pentru aceasta sa li se permita sa se miste liber contra bolsevicilor rusi si unguri. Adica, in miscarea lor sa nu fie restrictionati de liniile de demarcatie trasate la semnarea armistitiului dintre marii beligeranti. In acest sens, maresalul Foch sustinea ca Romania era elementul cheie destinat sa impiedice revarsarea bolsevismului asupra Europei centrale. Activitarea Romaniei devenise pentru conducatorii francezi cu atat mai imperioasa cu cat „rusii albi” conceputi ca „un stavilar” in calea bolsevismului, esuasera lamentabil in actiunea lor. Functia aceasta – mai continuau francezii – putea fi indeplinita numai de Romania pentru ca aici existau o armata, un guvern si un popor uniti in aceleasi idealuri.
Asemenea pareri franceze erau respinse de presedintele american Wilson. Si daca acesta sustinea: „suntem prieteni ai ungurilor si chiar mai buni prieteni ai romanilor”, Clemenceau il corecta subliniind ca ungurii erau nu numai „dusmanii nostri”, dar dintre toate popoarele Austro-Ungariei fusesera cei mai sovaitori in acceptarea capitularii. Premierul britanic, disociindu-se de cel francez pe care il sustinuse initial, se apropia de Wilson. Lloyd George mai sustinuse ca „este periculos pentru viitorul pacii in Europa sa lasam milioane de unguri in afara tarii lor”. De aici decizia britanica de a trimite la Budapesta o delegatie insarcinata sa negocieze chiar cu Bela Kun, dar sa contracareze in zona influenta Frantei care miza pe Romania (p. 262 – 263).
Romania a salvat civilizatia de bolsevism
Ajuns la Budapesta, delegatul lui Lloyd George, Smuts, intalnindu-l pe Kun, acesta conditiona acceptarea ofertei anglo-americane de mentinerea Austro-Ungariei. Rezultatul? In aprilie 1919, la solicitarea Frantei, armata romana dar si cehii dinspre nord, atacau zona neutra, combatandu-l pe Kun. Premierul britanic vadit nemultumit si enervat de o atare actiune ce n-o putea controla, arunca blamul asupra unor „mici popoare de briganzi care vor sa fure teritorii”, adica romani si cehi (p. 265). Dar daca inaintarea cehilor fusese stopata, cea a romanilor nu putea fi oprita. Este ceea ce l-a infuriat pe Wilson care, vorbindu-i lui Clemenceau si Lloyd George, cauta mijloace spre a-i opri pe romani. De aici hotararea de a i se cere lui Ion I. C. Bratianu cel putin sa nu ocupe Budapesta. Premierul roman, replicand, sustinea ca desi actiunea lui slujea cauza aliatilor, era tratat de „cei trei mari” cu ingratitudine. Plasat pe o pozitie obstructionista, la 12 iunie 1919 consiliul marilor puteri cerea Romaniei si Cehoslovaciei retragerea in limitele propriilor frontiere, adica in spatele liniilor de demarcatie fixate de armistitiu.
Luptele contra lui Bela Kun continuau insa, sfidandu-se acele dispozitii de la Paris. Consecinta? La 3 august 1919 romanii ocupau Budapesta, prilej oferit cehilor si slovacilor sa profite si ei de o asemenea ocazie. Un reprezentant american aflat la Budapesta, in fata unei atari situatii, consemna cu regret intr-un raport catre cei „trei mari” ca, daca ei ar fi posedat armate intr-o asemenea zona, prestigiul Consiliului suprem n-ar fi fost stirbit de „acea mica natiune a Romaniei”, care il rasturnase pe Bela Kun. In acest sens, aflata la Paris, regina Maria replicase unui ofiter american care condamnase ocuparea Budapestei de catre armata romana: „puteti s-o numiti furt daca vreti sau cu orice alt nume. Simt ca suntem prefect indreptatiti sa facem ce voim”, caci precum se exprimase Ion I.C.Bratianu, Romania salvase civilizatia de bolsevism (p.268).
Inlaturarea lui Bela Kun de la carma permitea plasarea la Budapesta in fruntea noului guvern a contelui Albert Apponyi, insarcinat sa semneze pacea de la Paris. Noul prim ministru continua aceeasi pozitie de rezistenta fata de principiul nationalitatilor. Atat el, cat si alti conationali incercau sa activeze mai puternic simpatia anglo-americana. Toate aceste iluzii insa se spulberau, caci la 4 iunie 1920, la Trianon, Apponyi era obligat sa semneze tratatul de pace, cedand doua treimi din teritoriul Ungariei istorice, cu o populatie de 3,5 milioane de conationali raspanditi indeosebi in noile state nationale reintregite sau constituite, Romania, Iugoslavia si Cehoslovacia. La semnarea tratatului Apponyi fusese atat de infuriat incat potrivit autoarei – nu-si stapanise mania declarand public – ceea ce era impardonabil si nedrept – ca cei 3,5 milioane de unguri cedati erau nevoiti sa traiasca sub civilizatiile inferioare ale noilor stapanitori. Simpatia britanica pentru cauza unei Ungarii multinationale se soldase doar cu sprijinul pentru Horthy de a fi instalat ca regent, cu misiunea de a folosi nationalismul extremist in scopul reconstituirii Ungariei istorice (p.270).
Naivitati americane
Un loc aparte in carte il ocupa raportarea Consiliului suprem al conferintei la Rusia bolsevica. In acest sens, conducatorii marilor puteri vadeau – potrivit lui M.M. – nu numai o lipsa totala de informatie, dar si o naivitate deconcertanta. Presedintele american credea sincer ca „bolsevismul tine in frau puterea apartinand marilor afaceristi, spre a da mai multa libertate individuala”. Wilson saluta programul declarat al bolsevicilor cu exceptia crimelor, confiscarilor si condamnarilor extreme. Daca bolsevicii atenuau excesele si se bazau pe lege puteau in mod indreptatit sa contamineze intreaga Europa. Tot astfel Lloyd George care confunda orasul ucrainean Harkov cu numele unui general, era si el – potrivit lui Curzon si Balfour – „putin bolsevic”. El il vedea pe Trotki ca pe „singura figura potrivita pe scena internationala”. Acelasi premier britanic, asaltat de ziaristi cu intrebari despre crimele si excesele bolsevice, declara nonsalant ca nu erau motive de ingrijorare, pentru ca noii conducatori ai Rusiei vor pieri prin ei insisi. Lloyd George era contrazis insa de secretarul lui de stat la Razboi, Churchill, care in 1919 declarase ca „dintre toate tiraniile din istorie, tirania bolsevica este cea mai rea, cea mai distructiva, cea mai degradanta”. De aici atitudinea lui Wilson si Lloyd George de a invita la Paris un emisar al puterii sovietice, in contradictie totala cu pozitia lui Clemenceau (p.67-68).
Wilson mai sustinea mentinerea Rusiei in aceleasi frontiere imperiale. Cu alte cuvinte, imperiul multinational al tuturor „Rosiilor” cum il intitulau tarii – acea inchisoare a natiunilor trebuia mentinut. Wilson considera ca principiul lui de autodeterminare era valabil doar pentru Polonia, dar nu si pentru actiunea Romaniei in Basarabia vazuta negativ. Romania – credea presedintele SUA – speculeaza temerea fata de bolsevism pentru a taia „o bucata din Rusia” (p.66). Prin conceptia wilsoniana nu numai Ucraina dar nici tarile Baltice nu erau menite sa se ridice la rangul de state independente (p.66, 71, 125).
Analizele autoarei privitoare la Romania – altele decat cele la care ne-am referit deja – sunt superficiale si inexacte. Romania – sustinea autoarea – era o tara „relativ noua”. dar aceasta era adevarat doar ca regat. Se afirma de asemenea eronat ca independenta tarii a survenit in 1880. In plus, autoarea face divagatii vorbind despre „dragostea” la romani si moralitatea lor de familie precara, subiect nelegat strict de tema si netratat si in cazul altor natiuni aduse in discutie in carte. Se mai afirma ca ortodoxismul la romani este lax pentru ca, chipurile, nu condamna adulterul (p.129-130). Cat priveste participarea la razboi, Romania este vazuta ca un aliat „notoriu” de neincredere. Take Ionescu este apreciat mai bine decat Ion I.C.Bratianu. Dar nu numai prin sustinerea compromisului cu sarbii privind Banatul, ceea ce este drept. Ci si prin pledoaria pro-Antanta inca de la inceputul razboiului, sub acest raport primul ministru roman fiind pe nedrept considerat un duplicitar. Acelasi Ion I.C. Bratianu este infatisat ca un megaloman, cu cereri teritoriale nemasurate si chiar ilegitime. Portretul insa este tributar unor surse britanice ostile (p.130).
Farmecele reginei Maria
Interesante ni se par relatarile despre Regina Maria, venita la Paris sa arate „o fata vie” a Romaniei. Sunt infatisate „farmecele” acestei tinere regine, dar si viata ei aventuros-amoroasa. Sustinand ca trebuie „sa avem Transilvania si Basarabia”, Regina a avut la Paris un sir de intalniri. Maresalului francez Foch i-a cerut arme pentru combaterea bolsevismului. Regina Maria l-a flatat pe ambasadorul britanic la Paris, Home, cu care a dinat. Impresionat de puternica ei personalitate, Home scria ca aceasta regina era „una dintre cele mai incantatoare personalitati dintre toate femeile regale pe care le-a intalnit in Occident”. Lloyd George, care a intalnit-o si el, spunea despre ea: foarte obraznica, dar foarte desteapta femeie”. Clemenceau, primul ministru francez, amuzat de Regina Romaniei, i-a exprimat nemultumirea pentru pacea separata cu puterile Centrale, dar si faptul ca il displacea pe Ion I.C. Bratianu. Cand Clemenceau i-a spus ca Romania dorea sa obtina „partea leului” in Banat, regina i-a replicat cu o gluma: „iata de ce am venit, sa-l vad pe primul var, Tigru” (porecla primului ministru francez). Acesta, glumind, i-a zis: „un tigru n-a avut niciodata un pui cu o leoaica”. Ajunsa, in fine, in fata presedintelui american, glumele si umorul Reginei n-au fost gustate ca in contactele anterioare. Wilson, daca nu un ascet, un moralist auster sigur, a fost socat de larghetea cu care vorbea suverana, inclusiv despre dragoste. Apoi, Regina „s-a invitat” la un pranz cu 1-2 delegati, dar s-a prezentat cu o intarziere de o jumatate de ora si cu 10 insotitori. Un oaspete strain nota: „Am putut observa de pe cuta maxilarului presedintelui ca o bucata din Romania era retezata” (p.133-134).
Maresalul Pilsudski
Autoarea inalta un binemeritat elogiu polonezului Pilsudski, restauratorul Poloniei dupa primul razboi mondial. Traind in Polonia ruseasca si educat de mama-sa in spirit nationalist, Pilsudski a fost luat de valurile miscarilor socialist-anarhiste specifice imperiului tarist. Participa la comploturi alaturi, printre altii, de fratele mai mare al lui Lenin. Era motivul pentru care a zacut o perioada in temnitele rusesti. In 1918, momentul ascensiunii stelei lui norocoase, se afla in inchisorile germane de unde era eliberat dupa capitularea Germaniei (p.207-209). Intors la Varsovia, Pilsudski isi forma rapid o forta militara, substituind la carma autoritatile germane retrase. Intre 1918-1920 el poarta 6 razboaie diferite, avand litigii cu toti vecinii din cauza unor frontiere nesigure. M.M. invoca in acest sens „Manchester Guardian” care scria atunci ca polonezii ii adusese in stare de dusmanie nu numai pe germani, ci si pe rusi, cehoslovaci, lituanieni, ucraineni si chiar romani. Cei mai periculosi dupa germani – acestia infranti – devenisera bolsevicii, cu atat mai mult cu cat intentia lui de federalizare cu Lituania si Ucraina atingea interesele Moscovei. Ocupand Kievul, in 1920, Pilsudski era nedorit nu atat de ucraineni, cat si de bolsevici. De aici conflictul lui cu Armata Rosie, un razboi de supravietuire statal-nationala care in august 1920 ajunsese la portile Varsoviei. Polonia era in prag de naruire, dar nu numai atat. Importanta ei era enorma pentru intreaga Europa central-rasariteana indeosebi.
In pofida naivitatii lui Lloyd George care ii cerea lui Pilsudski sa iasa din inclesterea Moscovei prin compromisuri cu acesta, Lenin, dimpotriva, il refuza. El voia cucerirea Poloniei si bolsevizarea ei, in acest mod sfaramand intregul asezamant de la Versailles. Pilsudski insa invingea Armata Rosie la Varsovia, una din cele mai mari batalii din istoria Poloniei. La Riga, la 18 martie 1921, prin darzenia lui, maresalul polonez obtinea de la Lenin o frontiera mai generoasa decat aceea mai restransa conceputa de catre cei „trei mari” la Paris. Ramaneau astfel in Polonia 4 milioane ucraineni, 2 milioane evrei si 1 milion belarusi (p.210-211, 227).
Despre prezenta Italiei la Conferinta de pace, M.M. expune mai multe atitudini, printre ele si aceea legata de parasirea conclavului de catre primul ei ministru, Orlando. Cauza? Printre altele orasul Trieste pierdut in favoarea Iugoslaviei. Din acest motiv, dar si din altele Orlando parasea conferinta, aceasta avand acum in frunte doar pe cei „trei mari”. In privinta atitudinii Italiei fata de Austro-Ungaria, autoarea sustine ca acest stat s-a alaturat Antantei pentru ca era calea de a obtine teritoriile de care „avea nevoie”. Se omite insa citatul din declaratia ministrului de Externe, Sidney Sonnino, cand in fata acuzelor de imperialism, sustinuse ca Italia reclama de la Austria doar teritorii legitimate etnografic. Revendicarea insa era reformulata, caci se baza mai mult pe istorie si mai putin pe principiul nationalitatilor (p.283).
Extremul Orient
Japonia, o alta prezenta la Conferinta de pace de partea Antantei, este privita cu mirare de autoare in postura de mare putere. Ea declarase razboi Germaniei, dar nu facuse un efort major de partea aliatilor. La Paris insa, delegatii japonezi- cum sustine M.M. – au incercat sa impuna o clauza de egalitate rasiala, ei simtindu-se discriminati, de pilda, atunci cand conationalii lor emigrau in SUA. Si, pentru ca n-au obtinut acea clauza, japonezii se indeparteaza de Occident cantonandu-se intr-un nationalism agresiv. Paroxismul acestuia a fost atins in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Chinezii, de asemenea, asteptau de la conferinta sa se puna capat amestecului occidental in afacerile lor interne. Erau indreptatiti in aceasta privinta pentru ca in timpul razboiului numerosi chinezi luptasera impotriva Germaniei alaturi de Franta. Delegatia Chinei insa, desi unica, reprezenta o tara dezbinata, sfasiata de contradictii interne intre cele doua guverne. Nici pozitia ei externa nu era mai buna, fiind dominata si impartita in sfere de influenta: rusi, englezi, francezi, germani, japonezi. O situatie contestata de americani care propuneau renuntarea la sferele de influenta (p. 322, 327).
Grecia, prin primul ministru Eleutherios Venizelos, dupa autoare cel mai mare om de stat de dupa Pericle, apare in competitie pentru teritorii nu numai cu italienii, albanezii si bulgarii, ci si cu turcii, carora voia sa le ia Constantinopolul. Tip maret de grec clasic, energic, neobosit si persuasiv – mai spune autoarea – se nascuse in Creta. Antecesorii lui, indeosebi tatal, luptasera pentru independenta Greciei. Un batran „incantator” si „un mare om”, dar vorbind o franceza „abominabila”, Venizelos dobandise simpatia celor „trei mari”, incat fara el la conferinta – este convinsa M.M. – Grecia „n-ar fi inghitit atat de mult din Asia Mica si n-ar fi castigat ceea ce a obtinut” (p.374 si urm.).
Imperiul Otoman
Conferinta de la Paris are de rezolvat si soarta Imperiului Otoman care, dupa unele lupte reusite in Mesopotamia si Galipoli, atacat din mai multe directii de britanici, se „topea ca zapada” sub loviturile acestora. In atari conditii-subliniaza autoarea-iesea la suprafata o lume compozita care pana atunci paruse adormita. Se revelau indeosebi teritoriile arabe din Mesopotamia pana in Palestina, din Siria pana in Peninsula Arabica. Tot astfel, armenii, georgienii, azerbaidjenii si kurzii luptau pentru independenta. Ce se va intampla cu aceasta lume pestrita scapata de stapanirea otomana? Britanicii si francezii isi propun sa solutioneze statutul politic al acestei lumi. Erau oare la inaltimea obiectivului urmarit prin conducatorii lor de atunci Lloyd George si Clemenceanu? Ei gaseau un limbaj comun in pofida ciocnirilor si rivalitatilor istorice incepand cu Wilhelm Cuceritorul, cruciadele, Napoleon, Nelson etc. M.M. reda o serie de informatii care ii prezinta pe cei doi lideri, englez si francez, discutand cum sa imparta intre ei aceasta lume noua scapata de opresiunea otomana. Ei sunt ajutati de ministrii lor de Externe, dar si de consilieri. Primul ministru britanic avea alaturi cu sfatul si pe marele istoric de mai tarziu, Arnold Toynbee. Se evoca o reuniune de la Londra inca din decembrie 1918, inainte de sosirea lui Wilson la Paris, unde Lloyd George si Clemenceau conveneau asupra sferelor de influenta din mostenirea otomana bogata in petrol si sisteme de irigatii. Clemenceau intrebase atunci pe Lloyd George: ce discutam? Mesopotamia si Palestina, raspundea premierul britanic. Ce vrei, zicea Clemenceau? Mosul? Il vei avea, altceva? Lloyd George voia Ierusalimul. Il vei avea, i se raspundea, desi Pichon incerca sa opuna obiectii datorita petrolului. Dar nu atat de mari din moment ce Franta era interesata cu deosebire de Siria. Discutiile acestea au continuat ca la bazar, cum exagerat zice un britanic despre negocierile lui Ion I.C. Bratianu cu Antanta, desi in acest din urma caz erau formulate pretentii justificate etno-geografic asupra unor teritorii. Cartea lui M.M. permite constatarea ca britanicii si francezii – potrivit politicienilor lor- puteau fi negustori ordinari, dar altii mai mici nu! (p.381).
Orientul Mijlociu
Ce conveneau franco-britaniicii privitor la Orientul Mijlociu? Lloyd George ii spunea lui Clemenceau: sustinem sa aveti coasta libaneza si interiorul Siriei, dar si o cota parte din petrolul de la Mosul. Clemenceau devenea „generos”pentru ca premierul britanic il asigura de sprijinul lui in zona Rinului. (Aceasta conversatie – spune autoarea – nu are o inregistrare oficiala) (p.382). In subconstientul lui, insa, Lloyd George incerca sa indeparteze cat de mult Franta din Orientul Mijlociu. In acest sens, lordul Curzon-constata M.M. blestema „nefericitul acord” prealabil anglo-francez care acum, la finele favorabil al razboiului, atarna de gatul Londrei ca „o piatra de moara”. De aici atentia data de autoare negocierilor ulterioare franco-britanice care in amanunt au trasat frontierele Orientului Mijlociu, un vast teritoriu rezultat din prabusirea Imperiului Otoman cu arabi (jumatate siiti si un sfert suniti). Restul locuitorilor erau kurzi, persani si asirieni. Exista doar nationalism arab, sustine autoarea (p.383-387).
In organizarea politico-administrativa a lumii arabe indeosebi, conceptia britanica impusa la Conferinta de pace potrivit autoarei – a fost urmatoarea: respingerea unei Arabii Mari, ceva administratie cu institutii ce puteau fi lasate in siguranta dar permitand Londrei „sa traga sforile”, sa conduca deci din umbra, in scopul apararii intereselor ei economice si politice.
Palestina apare si ea la conferinta ca problema. M.M. arata sosirea unei delegatii la Quai d'Orsay la finele lui februarie 1919, cu o petitie sionista prin care se cerea o patrie evreiasca. Se sconta pe imigratia a „milioane” de evrei din Rusia si Austria, caci Palestina era subpopulata. Se afirma ca in acest mod se punea capat unui martiraj de 18 secole. In ce priveste atitudinea celor „trei mari”, daca Franta era potrivnica, in schimb Marea Britanie si SUA erau de acord. Exponentul acestui plan sionist era Chaim Weizmann, un evreu nascut intr-un catun din Rusia la 1874, ca fiu al unui negustor de cherestea. Se aprecia ca atunci, in lume, existau 7 milioane de evrei, din care jumatate traiau in Rusia, raspanditi cu precadere in Belarus, Ucraina si Polonia (p.410-411). In SUA evreii sporisera de la 250 mii la 3 milioane.
Urmarind actiunea sionista, autoarea insista asupra legaturilor lui Weizmann cu autoritatile britanice, inclusiv cu Lloyd George, carora le castiga simpatia. Dar ideea aceasta de patrie evreiasca, tot la Paris, primea si o replica palestiniana. De aici promisiunea lui Balfour de protectie pentru comunitatile neevreiesti, musulmani si crestini care alcatuiau 4/5 din populatia de 700 mii de locuitori ai Palestinei. Britanicii erau astfel prinsi – in 1919 – intre sionisti si arabi (p.42). Cum sa iasa din impas? S-au rezumat la promisiuni catre ambele tabere, adica o patrie pentru evrei si o protectie pentru palestinieni. Britanicii duc o politica duplicitara pana in 1922, cand la San Remo se delimita teritoriul Palestinei, ramasa sub mandatul Londrei. Totusi, Balfour vizita regiunea abia in 1925, cand deschidea la Ierusalim o universitate ebraica, dar era precaut cu privire la patria evreiasca. La Damasc, in zona franceza, acelasi ministru britanic era intampinat de arabi cu pietre, intr-un veritabil protest antisionist. (p. 423,426).
Apare Kemal Ataturk
Dar anglo-francezii isi propun sa patroneze descompunerea Imperiului Otoman. In acest sens, autoarea sustine rolul lor in impingerea Italiei spre o atare aventura pe coasta Asiei Mici, spre a o face sa uite Fiume. Provincia Adalia, dar si Smirna si Adana erau ravnite de guvernantii italieni. Cel ce se opunea insa era presedintele american. Grecii, de asemenea, erau in competitie cu italienii pentru aceeasi coasta otomana a Mediteranei. Venizelos – spune autoarea – complota cu anglo-francezii contra italienilor. Cheia o reprezenta Smirna, amenintata cu ocupatia italiana, spre nemultumirea lui Clemenceau si Lloyd George care indemnau pe Venizelos sa trimita trupe acolo sub mandatul Conferintei de la Paris (p. 427).
Planurile acestea de posesiune a coastei otomane a Mediteranei, cu dispute intre competitori, se izbesc de un obstacol aparut intempestiv. Acesta se chema Kemal Ataturk care, considerand Islamul un fanatism primitiv, initia si dezvolta o miscare nationalista de mare anvergura. Situatia natiunii turce era dramatica, intrucat grecii ii invadasera teritoriul la 13 mai 1919. La Paris insa, consiliul ramas in doi prin retragerea lui Wilson, bolnav, nu poseda mijloace militare capabile sa apere identitatea unor mici natiuni scapate de opresiunea otomana. Desi se decidea sa se trimita trupe pentru protectia Armeniei, Congresul american nu era de acord. Kurdistanul, luat si el in discutie la Paris pentru a fi protejat, cand se stabileau efectivele militare de trimis, Lloyd George a „uitat” sa-l nominalizeze. Apoi, limitele geografico-etnice indicate de acelasi premier britanic erau aiurea, potrivit lui M.M. Si nu intamplator. Caci daca un „expert” al premierului ii lauda pe kurzi pentru curaj, un altul ii considera „hoti”, niste „nomazi” – cum i-ar fi desemnat chiar numele -, caci nu posedau nici lideri (p. 444-445).
Toate aceste ezitari, incompetenta si chiar dezinteresul franco-britanicilor in solutionarea in favoarea natiunilor mici in stadiu de plamadire, a marilor lor aspiratii, dadeau ragaz lui Ataturk. Organizandu-se militar, acesta reusea sa mentina bucati importante din imperiul descompus. Se impiedica astfel constituirea unui Kurdistan independent. Si asta – potrivit autoarei – pentru ca kurzii nu aveau „patroni puternici” care sa le apere si promoveze cauza. Caci daca britanicii le aratau un oarecare interes si americanii nu mizau decat pe armeni, francezii ii vedeau pe kurzi doar ca o moneda de schimb.
Asemenea indecizii si dezinteres ii permiteau lui Ataturk, refacut militar, sa inchida zona Kurdistanului. Doar o parte din acesta era incorporat de britanici in Mesopotamia (Irak). Grecii de la Smirna ar fi putut sa-si conjuge actiunile cu kurzii, dar tot Ataturk speculeaza deosebirile religioase dintre cei doi adversari pe care ii infrunta separat. Ataturk crea astfel un stat national turc pastrand in componenta numerosi alogeni, dintre care kurzii fiind cei mai numerosi. Generalul turc consacra chiar o asemenea realitate la Sevres, in 1920, iar definitiv la Lausanne, in 1923.
Triumful statelor mici
In finalul acestei recenzii, vom retine cateva idei ale autoarei despre pacea de la Versailles din 1919, care prin schimbari a afectat intreaga lume. Este indreptatita in parte parerea ca intentia celor „trei mari”, indeosebi a Frantei a fost de a „pune la pamant” Germania, facand-o singura responsabila de declansarea primului razboi mondial. Izbucnirea si desfasurarea acelei conflagratii fusese cauzata de contradictii complexe. Dar nu trebuie pus la indoiala – cum face autoarea – responsabilitatea prioritara a Germaniei si Austro-Ungariei. De asemenea, este neconvingatoare parerea ca conditiile impuse Germaniei erau, in fapt, o pedeapsa pentru ca pierduse razboiul. Era oare gresit ca in urma razboiului si a pagubelor provocate, dar mai ales a infrangerilor de pe fronturi, imperiul german pierduse un sir de teritorii pe principiul autodeterminarii nationale? Tot o eroare o constituia faptul ca Austro-Ungaria se prabusea prin lovituri din exterior, dar si din interior, cand natiuni din sanul acestui stat aspirau spre o organizare politica potrivit principiului nationalitatilor? Ni se pare eronata si ideea ca pacea din 1919 a fost in totalitate un esec, stand la temelia celui de-al doilea razboi mondial.
Conferinta de pace de la Paris din 1919 a marcat triumful principiului nationalitatilor si organizarea Europei indeosebi in state nationale, eliminand imperii agresive: tarist, german, austro-ungar si otoman. Sub acest raport, autoarea nu face o delimitare clara cu privire la arondarile si schimbarile teritoriale consacrate la Paris, in 1919. Pentru ca, pe de o parte, erau micile natiuni care se angajasera intr-o asemenea conflagratie in principal din motive strict nationale si de autoaparare, iar pe de alta statele mari, indeosebi Franta si Marea Britanie care aveau alte scopuri. Aceste tendinte franco-britanice sunt expansionist-teritoriale, cele mai evidente reflectandu-se in substituirea Imperiului Otoman prabusit, in Orientul Mijlociu. Dar si aici franco-britanicii luau sub „protectie” un amalgam de popoare neajunse la stadiul de natiune, le descatusau de o opresiune primitiva si brutala, scotandu-le din inapoierea seculara. Le pregateau, din perspectiva istorica, sa se organizeze ca entitati independente. Aceste fapte pozitive nu scuza conduita liderilor britanici indeosebi de a croi arbitrar popoare si natiuni in functie de interesele lor de putere si economice.
Cat priveste asertiunea autoarei ca pacea de la Paris din 1919 a nascut cel de-al doilea razboi mondial, o intelegem in masura in care a constituit samburele sentimentului de revansa in tarile invinse.
Cauza insa a reprezentat-o nu atat pacea in sine, cat organizarea ei defectuoasa. Mai intai, retragerea SUA intr-o relativa izolare si esecul Ligii Natiunilor de a se organiza ca o entitate suprastatala menita sa realizeze armonia intre atatea interese contradictorii, prin conciliere si compromis. Nu trebuie uitat ca aceasta disarmonie venea pe fondul esecurilor economiei de piata si ale regimurilor democratice, concurate de eficienta unor regimuri extremist-totalitare ca fascismul, nazismul si comunismul.
Principiul statelor nationale care a consacrat organizarea lumii postbelice la Paris, in 1919, in pofida unor vicisitudini ulterioare, a fost forta propulsoare si coagulatoare a unor numeroase state mici din lume. El a devenit o componenta esentiala a actiunii politico-diplomatice, incat se dovedeste viabil chiar azi, intr-o lume mai larga, a confederatiilor politice de tipul Uniunii Europene. Pentru ca o asemenea forma de organizare, spre deosebire de modelul sovietic opresiv, nu presupune asimilarea unora in detrimentul altora, ci o asociere a unor state nationale distincte.
