Mai mult, scriitorul francez avansează ideea unei vinovăţii a statelor din Occident, fără de care comunismul nu ar fi rezistat atâtea decenii.
Reporter: Cum explicaţi această fascinaţie a răului, acest miraj al atrocităţii la care au putut recurge călăii acestui regim de teroare?
Thierry Wolton: Nu ştiu dacă erau fascinaţi de rău călăii, iar pe de altă parte cred că ideologia şi obedienţa erau factori esenţiali pentru a explica inumanitatea lor: ura faţă de ceilalţi, de rasă în nazism, de clasă în comunism, insuflată în ambele cazuri de ideologia partidului-stat, care sublima toată vinovăţia (torturarea sau uciderea vecinului este mai uşoară atunci când nu mai este considerat vecinul tău). În plus, călăii au respectat ordinele date de mai sus (ei sunt cei mai culpabili, conducătorii) şi ştiau că, dacă nu aplicau aceste ordine, ar fi devenit victime, la rândul lor. Aceasta nu este o scuză, ci o explicaţie. Trebuie să se ştie că, în cele mai multe cazuri, victimele au fost dezumanizate, adică au fost excluse din comunitatea oamenilor, ceea ce i-a ajutat pe călăi, să li se ierte practic inumanitatea. Spre exemplu, acasă la khmerii roşii din Cambodgia, pentru „inamicii poporului” eliminarea promisă a fost descrisă ca un „document” (şi nu uman) care trebuia să fie „distrus” (acestea sunt cuvintele folosite de către torționari). În general, călăii „animalizau” victimele (reducându-le adesea la nevoile lor primare), ceea ce le facilita eliminarea în conştiinţa lor, dacă aveau una. Ei puteau ucide un om la fel de simplu cum ar omorî un porc.
Spuneţi că nicăieri comunismul nu s-a instaurat prin vreo revoluţie – înţeleasă ca revoltă spontană – şi că revoluţia comunistă este un mit creat de comunişti. Cum au putut nişte grupuri restrânse, printr-o lovitură de stat, să abrutizeze naţiuni întregi? Nu a putut interveni nicio frână morală?
Este într-adevăr o minoritate cea care a impus comunismul în diferitele ţări care trebuiau supuse acestor regimuri totalitare. Nu a existat niciodată o revoluţie populară care să ceară înfiinţarea comunismului. Regimurile în cauză au cunoscut întotdeauna două etape, o primă etapă de intensitate totalitară înaltă (perioada Lenin-Stalin în URSS, Mao în China, Ho Chi Minh în Vietnam etc.), iar mai apoi una de teroare integrată, de temere generalizată, partidele-stat s-au mutat/transformat într-un regim puţin totalitar, mai puţin letal, dar cu toate acestea (regimurile URSS Hrusciov/Brejnev, Deng Xiaoping din China etc.), prin folosirea altor mijloace de dominaţie, cum ar fi „dictatura nevoilor”, oamenii au fost obligaţi să se gândească doar cum să obţină lucrurile esenţiale pentru a trăi, ceea ce le-a distras atenţia de la politică. Menţinerea unei populaţii în penurie, acordând totodată atenţie să nu se sfârşească în revendicări/revolte (datorită supravegherii poliţiei politice şi temerii de represiune), este o modalitate bună de a domina.
Cât de vinovat a fost Occidentul în toată această perioadă?
Este posibil ca regimurile comuniste să nu fi durat atât de mult fără ajutorul ţărilor capitaliste occidentale (credite, alimente, comerţ de toate felurile). Fără orbirea voită a claselor de guvernământ occidentale (politicieni, intelectuali, mass-media), ceea ce s-a petrecut în spatele Cortinei de Fier ar fi fost mai bine cunoscut şi fără îndoială că acest lucru ar fi schimbat cursul istoriei. În ceea ce priveşte tragedia comunistă, vinovăţia este globală. Desigur, unii sunt mai vinovaţi decât alţii, dar asta nu împiedică să se explice de ce această poveste este atât de greu de privit în faţă: omului nu-i place să se simtă vinovat şi aici este întreaga lume, sau aproape, în culpă.
Ați folosit termenul de „clasicid” pentru a defini crimele în masă ale comunismului. Când credeţi că va exista un proces real, măcar istoric, al acestui regim?
Dacă vina este globală, este dificil să o judecăm. Cine ar fi judecătorii? În plus, numărul incredibil de victime, diversitatea acestor victime fac foarte dificilă înţelegerea infracţiunii (spre deosebire de nazism, unde „inamicul” a fost identificat cu rasa inferioară). Cred, totuşi, că istoria (cu un I mare) nu poate cruţa „tragedia” comunismului, deci este clar că crimele comise în acel moment îşi vor găsi locul potrivit în memoria umanităţii. Judecata istoriei este cea mai proastă deoarece pentru toată veşnicia trebuie să rămână ceea ce trebuia să rămână în amintiri. Pentru ca acest lucru să se întâmple, mă tem că va fi necesar să aşteptăm până când toţi martorii acestei tragedii vor dispărea, astfel încât faptele să nu se amestece pentru că rămân în capul acestei ideologii criminogene.
Cum aţi explica nostalgia unora pentru comunism? Şi mă refer aici la oameni simpli, obişnuiţi. E adevărat, constituie o minoritate.
Nostalgia pentru comunism este, pe de o parte, nostalgia pe care fiecare om o simte pentru timpul care a trecut şi nu se va mai întoarce niciodată, timpul de pe drumul care ne conduce pe toţi la moarte. Indiferent ce am experimentat în trecut, cu toţii avem un sentiment de regret, fie numai din tinereţe. Pe de altă parte, comunismul, fără îndoială, avantajează instinctele şi comportamentele umane adânci care sunt specifice omului – dorinţa de egalitate (că nimeni nu este nimic, ceea ce pentru mulţi oameni este mai mult decât inegalitatea); diferenţele: o nivelare în sumă; servitutea (ascultând, fără îndoială, este uneori mai uşor decât să ne întrebăm despre drumul care urmează) şi, în cele din urmă, instinctul gregar (colectiv): toţi împreună în aceeaşi direcţie. Chiar dacă omul iubeşte libertatea, el se teme, în acelaşi timp, de necunoscutul pe care i-l oferă. El preferă să urmeze turma. Comunismul a oferit această facilitate.
