Se apropie mini-vacanţa şi timpul frumos face ca piscinele şi ştrandurile să fie „asaltate“ cu mult entuziasm de clientela de toate vârstele. Cuprinşi de extazul distracţiei, mulţi ignoră panourile cu instrucţiuni sau care semnalizează pericolele. Din păcate, în inima paradisului pot apărea evenimente dramatice, mari nenorociri. Ne referim în mod special la traumatismele vertebro-medulare cervicale survenite la amatorii de senzaţii tari, care sar în apă „în cap“ de la înălţimi mai mari.
La contactul cu apa, victimele suferă fracturi de coloană cervicală cu deplasarea fragmentelor şi producerea unei dilacerări a măduvei cervicale, pierzând controlul motor al tuturor membrelor. Fenomenele sunt mult mai complexe. Secţiunea medulară totală determină tulburări cu atât mai grave cu cât nivelul leziunii este mai înalt. Secţiunea măduvei spinării superioară segmentului C3 cauzează moartea în urma paraliziei respiratorii. Secţiunile medulare situate sub C5 permit supravieţuirea, însă evoluţia este tragică. Timp de aproximativ trei săptămâni (faza de şoc medular), pacientul are tetraplegie flască (abolirea mişcărilor voluntare şi a reflexelor în toate membrele), îşi pierde reflexele somatice şi vegetative (nu mai răspunde la stimuli, apar dereglări ale funcţiilor organice), sensibilitatea sub nivelul cervical dispare (pacientul nu mai simte nimic), apar tulburări sfincteriene (retenţie de urină şi de materii fecale, incontinenţă urinară prin preaplin), ţesuturile încep să se degradeze prin tulburările trofice (mai ales se produce degradarea musculaturii de pe spate şi fese, care începe să devină vânătă şi să se descompună, aceste „escare“ fiind cauzate de slaba irigare a ţesuturilor). În faza a doua (de automatism medular) reapare activitatea reflexă sublezional (reinstalarea reflexelor vegetative medulare), iar pacientul sau familia lui au deodată speranţe… însă inutile. Simptomatic, apare tetraplegia spastică (deficit motor însoţit de contractura muşchilor în toate membrele), pacientul nu mai simte durerea (anestezie) în teritoriul sublezional, este extrem de sensibil la orice atingere în zonele declanşatoare de reflexe somatice (exacerbarea reflexelor osteotendinoase), muşchii stau încordaţi (hipertonie musculară). Practic, pacientul este pierdut la propriu, viaţa lui se va rezuma la statul în pat şi în cărucior, fiind total paralizat.
Tratamentul este doar parţial şi se rezumă la fixarea vertebrelor, însă partea de ţesut nervos distrus nu se mai poate reface vreodată. Până la momentul actual nu s-a găsit un remediu la această problemă. Încercările de tratare cu celule stem nu au dat rezultatele aşteptate: s-a reuşit cel mult ca pacientul să aibă o mişcare discretă a extremităţii mâinii. Comparativ cu situaţia de paralizie totală, aceasta este un progres, însă nu cu implicaţii semnificative asupra funcţionalităţii şi calităţii vieţii pacientului. Victima devine un element scos din circuit, o povară pentru societate, pentru familie dar, mai ales, pentru sine, şi mulţi sunt cei care-şi doresc să se sinucidă.
Într-o zi am primit vizita unui domn disperat, cu statut social foarte înalt. Copilul său fusese în Mexic în vacanţă într-o cunoscută staţiune. A sărit de pe trambulină în apă plin de entuziasm şi a aterizat într-un coşmar de neînchipuit: a plonjat greşit, şi-a rupt coloana cervicală şi a devenit un paralizat complet. Încercările de tratare în străinătate nu au oferit şanse suplimentare. După faza de negare, de încercare activă a soluţionării situaţiei, atât pacientul, cât şi familia lui acceptă realitatea extrem de tristă şi cad în depresie. Viaţa lor nu va mai fi niciodată ca înainte. Copilul a devenit o povară pentru familie şi pentru societate. Celebrul actor Christopher Reeve (1952–2004), care a interpretat rolul lui Superman, a avut o soartă similară. În 1995 a devenit tetraplegic în urma unui accident petrecut la un concurs de echitaţie în Virginia. Toate eforturile medicale şi susţinerea financiară au fost inutile. Un alt caz este al unui fotbalist român care activa în străinătate şi a fost accidentat în cursul unui antrenament. Cu toate eforturile, după mai mulţi progresele au fost minore şi fără impact în revenirea lui funcţională.
North1 menţionează schimbările psihologice şi sociale care apar în leziunile grave ale măduvei spinării: schimbări însemnate ale imaginii corpului, ce pot cauza traume psihologice semnificative; durerea continuă, asociată cu depresia; suicid – rata printre persoanele cu leziuni vertebro-medulare ar fi mai mare de patru-cinci ori decât ratele sinuciderilor în funcţie de vârstă, sex, rasă pentru populaţia generală; stres în familie – nivelul acestuia la partenerii persoanelor bolnave este comparabil cu cel al pacienţilor; izolarea socială – cu efecte nefaste asupra stării emoţionale; pierderea vieţii profesionale; tulburări ale somnului, alimentaţiei etc. Dacă accidentarea este percepută ca fiind cauzată de forţe dincolo de controlul individual, pot apărea sentimente de furie şi neajutorare. În schimb, dacă individul consideră că el însuşi a cauzat accidentarea, furia poate fi direcţionată în interior, rezultând depresie. S-a presupus că autoînvinovăţirea este adaptativă şi conduce, în prima fază a tratamentului recuperativ, la un mai bun efect. Totuşi, s-a constatat că efectele pe termen lung nu sunt influenţate de faptul că pacienţii se percep ca fiind responsabili pentru accidentarea lor. Natura umană are limitele ei, la fel şi medicina actuală. În consecinţă, „tratamentul“ fundamental este prevenţia. Cum putem preveni pericolele care pot apărea în activităţile distractive? Prin organizarea de sesiuni educative în şcoală, prin mai ample acţiuni, în spaţiile de distracţie şi staţiunile de vacanţă, de promovare a comportamentului sigur. Fiecare om trebuie să fie conştient, în foarte multe activităţi, că anumite măsuri de securitate sunt necesare.
Prof. Dr. Alexandru Vlad Ciurea, Șef Secție Neurochirurgie și Director Științific de Lucrări în cadrul Spitalului Sanador
