„Mama nu-mi acceptă independenţa”

Neputinţa părinţilor de a se împăca cu gândul că pot fi depăşiţi de copiii lor poate duce la relaţii conflictuale în care apar frecvent jigniri şi umilinţe.

Rivalitatea dintre părinţii şi copiii de acelaşi sex începe pe la vârsta de 3 ani, când cei mici încearcă să-şi identifice apartenenţa la sex. Într-o primă fază, această concurenţă este normală şi se regăseşte în situaţia în care băieţelul vrea să doarmă cu mama, dar tatăl se opune în mod firesc. Psihoterapeutul Augustin Cambosie oferă alte exemple ale acestei faze de dezvoltare a copiilor, care se încheie pe la 5 ani, în cazul băieţilor, sau în adolescenţă, în cazul fetelor: „O colegă povestea că se întorcea cu soţul ei de la cumpărături cu mâinile pline de sacoşe. Ajungând acasă, fetiţa deschide braţele şi se repede spre ei. Mama lasă sacoşele jos, dar fetiţa o dă la o parte şi-şi îmbrăţişează tatăl. Un alt tată se uita la meci, iar fetiţa stătea pe genunchii lui. Mama iese din bucătărie şi o întreabă de când îi place ei fotbalul. Fetiţa îi răspunde: «Lasă-ne pe noi! Tu du-te la bucătărie»”.

Un anumit grad de rivalitate între copii şi părinţi se menţine aproape tot timpul, dar ea rămâne în limite normale atâta vreme cât nu afectează relaţia dintre ei. „ Concurenţa e normală şi bună pentru viaţa socială. La cei care vin şi le spun părinţilor că au făcut bungee jumping sau la cei care se mândresc că au călătorit prin toată lumea se observă nevoia de recunoaştere emoţională în cadrul familiei. Cu alte cuvinte, şi-au depăşit părinţii”, spune şi psihologul Bogdan Lucaciu.

Un alt exemplu de rivalitate menţinută la cote normale este şi atunci când copilul copiază stilul părintelui de acelaşi sex. „Tatăl i-a spus mereu că trebuie să fie sportiv şi ambiţios. Copilul vede că acesta este drumul spre independenţa masculină şi copiază modelul. Totodată, apare şi rivalitatea: copilul vrea să fie mai bun decât tatăl şi să-l învingă”, mai spune Lucaciu.

Complexe şi depresii

Problemele apar atunci când părinţii nu acceptă ideea de a fi depăşiţi de copii, iar tensiunile dintre ei duc la jigniri şi umilinţe. Băieţii care rămân în conflict cu taţii lor pot menţine o atitudine defensivă faţă de orice înseamnă autoritate şi le va fi mereu teamă de şefi sau poliţie, ori vor elabora o modalitate agresivă de a se apăra de această frică. „Un tată care-şi jigneşte fiul arată că nu poate accepta că băiatul poate să-l întreacă. E ca şi cum ar vrea să îngheţe o situaţie de ierarhie. Asta vine din relaţia proastă cu propriul tată. La rândul lor, mamele care nu-şi lasă fetele să-şi dezvolte feminitatea trăiesc cu teama că ar ieşi ele din ecuaţie şi le spun ba că nu le stă bine în rochie, ba că au picioare urâte”, mai spune Cambosie.

Rivalitatea patologică poate să apară şi atunci când părintele este o celebritate într-un domeniu anume. Este cazul unui celebru matematician care era foarte nemulţumit că fiul său n-a reuşit niciodată să-l ajungă. Fiul a dezvoltat o depresie până a reuşit să se desprindă şi să-şi găsească drumul.

„Dacă-i agăţam o fustă, se producea un scandal monstru”

Elena (29 ani) spune că s-a simţit dintotdeauna mai aproape de tatăl ei. Făceau temele împreună şi avea răbdare să-i explice când nu înţelegea ceva. „Întotdeauna m-a încurajat în ce am vrut să fac. Mama a fost genul foarte restrictiv: rezolva totul cu bătaie, când eram mică, apoi în adoles¬cenţă singura ei grijă era să nu rămân însărcinată. În plus, cu mama mereu m-am certat pe haine ca şi cum am fi fost două adolescente. Nu suporta să nu-şi găsească fardurile la locul lor sau să iau ceva şi să nu pun înapoi. Dacă se întâmpla să agăţ o fustă, se producea un scandal monstru”, povesteşte Elena. Într-o perioadă când erau mai apropiate, îi povestea mamei ei despre iubiţii de atunci, dar crede că nu a fost o idee bună. „Părinţii ţin la tine şi tind să te încurajeze să renunţi la cineva dacă simt că îţi face cel mai mic rău”, mai spune Elena. Acum relaţia lor este un dezastru: „Eu mi-am definit personalitatea, iar ea nu acceptă că eu sunt un om independent. I-ar plăcea să dicteze tot ea, ceea ce nu se mai poate”.

Soluţia pe care o propun psihologii este un curs de psihopedagogie pentru părinţi şi unul de psihoterapie pentru copii. „Puţin probabil ca părinţii să accepte un asemenea curs. Copiii trebuie să înveţe să fie indiferenţi la asemenea atitudini agresive”, spune Cambosie.

Băieţii care rămân în conflict cu taţii lor pot menţine o atitudine defensivă faţă de orice înseamnă autoritate.