Există un anumit tip de campanie în şcoli, mult utilizat de-a lungul timpului, care, la prima vedere, ar avea numai rolul de informare. Asemenea iniţiative, de multe ori ale multinaţionalelor, au avut o latură principală – educaţia, dar şi una secundară – promovarea, mai mult sau mai puţin subtilă, de produse. Regulamentul şcolar spune că nu poţi să intri în spaţiul de învăţământ, pentru orice fel promovare, decât după ce ai obţinut prealabilul acord al inspectoratului şcolar. Temele de campanie au acoperit până acum o plajă largă de principii, de la spălatul pe mâini şi pe dinţi până la „bătălia” împotriva fumatului. Se adaugă mesajele destinate fetelor şi băieţilor de liceu, referitor la educaţia sexuală. Gama de produse e vastă, în acest caz – stoparea bolilor cu transmitere sexuală sau evitarea unei sarcini nedorite. Ce să mai zici de concursurile organizate de supermarketuri, în şcoli venind reprezentanţii acelor companii, pentru a-i introduce pe copii în vasta societate de consum.
Se amestecă promovarea civilizaţiei cu interesul financiar
Problema cea mai mare, după cum arată psihologul Aurora Liiceanu, este că în şcoala românească nu se dezvoltă la elevi gândirea critică, în aşa fel încât tinerii să aibă posibilitatea de a decide ce e bine şi ce e rău pentru ei. De aici rezultă pericolul ca oricine să te poată influenţa, într-un sens sau altul. Specialistul admite că unele campanii au avut o latură educativă de netăgăduit, dar atrage atenţia că avem de-a face cu „o treabă în care se întâlnesc promovarea civilizaţiei cu interesul financiar”. Asemenea capcane trebuie să fie eliminate de Ministerul Educaţiei, dacă această instituţie ar avea un grup de experţi care să studieze fiecare ofertă de campanie de informare în şcoli. Printre întrebările pe care le-am adresat ministerului în cauză a fost şi aceasta: aveţi un departament cu o astfel de specializare? N-am primit niciun răspuns pe tema asta. „Răspunderea privitoare la felul în care se desfăşoară astfel de campanii în şcoli aparţine Ministerului Educaţiei”, conchide psihologul Aurora Liiceanu. Discuţia nu se încheie înainte ca interlocutoarea să fie cât se poate de fermă în ideea că publicitatea, de orice fel, trebuie exclusă atunci când e vorba de promoţii realizate în rândul minorilor.
Toate armele marketingului, asupra copiilor
Nu trebuie să ne mirăm că şcolile reprezintă un teritoriu mult râvnit de firme, în condiţiile în care chiar un specialist în comunicare arată că tocmai copiii reprezintă cel mai important public-ţintă pentru producători. „Cei mici reuşesc să-i convingă cel mai repede pe părinţi să le cumpere produsul respectiv, iar adolescenţii creează trenduri în comunităţile lor”, ne spune Adriana Nica. „Atunci când un produs poate fi folosit de copii, toate armele marketingului sunt îndreptate spre acest incredibil public. Copiii, pe cât de repede sunt atraşi de un produs, pe atât de repede se plictisesc, astfel că marketingul ştie că dacă reuşeşte să-i cucerească, nu-i poate ţine mult. De aici şi determinarea de a-i avea clienţi”. Că poţi invita copii şi părinţi în spaţiul public, pentru a promova anumite produse destinate celor mici, e în regulă. Dar până la un punct. „Un singur spaţiu este interzis promovării produselor comerciale, indiferent dacă acel produs este apă plată sau pastă de dinţi. Acel spaţiu este unitatea şcolară”. Şi cum noi suntem o ţară în care totul e posibil, nu te mai miră nimic. Nici măcar invazia marketingului în şcoli. „Ştiu directorii de marketing că n-au voie să promoveze produsele în şcoli? Da. De ce o fac? Pentru că nu există nicio lege care să-i amendeze. Iar tentaţia e mare”, continuă Adriana Nica. Cât priveşte comportamentul şcolilor, la fel de critic este comentariul analistului: „Ştiu directorii de şcoli că n-au voie să facă reclamă unui produs? Da. De ce o fac? Ei cred că bifează o activitate extraşcolară sănătoasă şi sunt bucuroşi că au proiecte de pus în dosarele lor pentru gradaţii”. O concluzie vine din toată povestea asta, aşa cum o defineşte Adriana Nica: „Responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în şcoală este lăsată exclusiv pe seama dascălilor. Nu e corect. Societatea ar trebui trasă la răspundere. Prin reguli şi legi respectate. Iar contravenienţii să nu fie doar profesorii”.
Angajamentul firmelor de a nu face publicitate în şcoli
Firmele din ţara noastră au făcut un fel de pact, în 2009, prin care s-au înţeles în privinţa modului în care ar trebui să se facă publicitate în rândul copiilor. Documentul respectiv se numeşte „Codul etic pentru publicitatea adresată copiilor”, cu referire la „produsele alimentare”. Pactul se află sub auspiciile Consiliului Român pentru Publicitate. Despre ce copii e vorba? Codul se referă la minorii sub 12 ani. Iată ce se arată într-un paragraf: „Nu vom efectua comunicări referitoare la produse în şcoli primare”. Dar ce urmează este mai important – „exceptând cazul în care ni se cere în mod specific sau se stabileşte cu administraţia şcolii”. Cum s-ar zice, nu se poate, dar totuşi se poate face publicitate în şcoli. Când am întrebat Ministerul Educaţiei despre publicitatea din şcoli, am fost trimis să studiez acest Cod. Firmele semnatare ale documentului se angajează şi în alt sens: „Nu vom face promoţii directe adresate copiilor sub 12 ani decât în prezenţa adulţilor”. Am vrut să ştiu câte firme, dintre cele care activează pe teritoriul României, au aderat până acum la Cod. Răspunsul – 58. Aşa spune directorul executiv al Consiliului Român pentru Publicitate, Laura Frunzeti, subliniind că sunt firme de anvergură. Numărul mic e deci compensat de amploarea semnatarilor.
„Am stricat rostul unor repere. Banii sunt vârful de lance”
E cât se poate de clar că o lege care să reglementeze publicitatea în rândul minorilor, în şcoli, nu avem. Ceva există totuşi. Un act normativ, adoptat în 2008, interzice comercializarea produselor fast-food în unităţile şcolare. Până când s-a pus această barieră, firmele închiriau spaţii pentru vânzarea diverselor produse în instituţiile de învăţământ, banii intrând în extrabugetarul fond al şcolii. Printre iniţiatorii acelei legi s-a aflat şi Ecaterina Andronescu, actual senator PSD. Referitor la problema din acest moment, a campaniilor mai mult sau mai puţin publicitare din şcoli, fostul ministru al Educaţiei a remarcat cu mâhnire – „drama noastră este că am stricat rostul unor repere. Banii sunt vârful de lance”.
Firmele fac educaţie? Atunci şcoala ce mai face?
Nu se poate să uităm vorbele lui Nicolae Iorga despre şcoală – aici nu e doar locul în care se predau lecţii. Se şi modelează caractere. Ce vedem azi în şcolile de la noi? Că diverse companii fac „educaţie” în rândul elevilor. Dar te întrebi, în condiţiile astea, dacă nu cumva şcolile au renunţat la una din calităţile lor principale, de a lărgi orizontul elevilor spre cele mai diverse probleme ale vieţii. „Este un tip de educaţie pe care, în mod normal, ar trebui să-l facă diriginţii, învăţătorii”, spune Mihaela Guna, preşedintele Asociaţiei Părinţilor din România. Am întrebat-o dacă problema publicităţii în şcoli s-a discutat vreodată cu Ministerul Educaţiei, iar interlocutoarea a spus că nu. „Este o problemă care trebuie clarificată”, mi se spune.
Câteva sute de euro pe lună pentru panouri publicitare
Vidul legislativ e confirmat şi de Ştefan Vlaston, preşedintele Asociaţiei pentru Educaţie şi Cercetare – EDU CER. De pildă, directorii de şcoli n-au interdicţia de-a accepta montarea panourilor publicitare în spaţiile educative. „Este modalitatea prin care şcolile obţin nişte bani, la capitolul fonduri extrabugetare. Nu sunt bani mulţi, câteva sute de euro în fiecare lună”, zice specialistul. Asta nu înseamnă că, de dragul banilor, trebuie să accepţi orice, spune cel care, timp de 16 ani, a ocupat funcţia de director într-o unitate de învăţământ. „Am interzis panourile care promovau medicamente sau vitamine. Pentru că nu ştiam care sunt efectele lor asupra copiilor”, aud de la profesor. Adevărul e că paleta „afacerilor” la care pot apela şcolile e destul de largă, ajungând până la închirierea sălilor sau terenurilor de sport. Banii asigură cel puţin reparaţiile curente, în condiţiile în care primăriile uită de multe ori că au în administrare şi şcolile.
„Piaţa” din şcoli. Ministerul Educaţiei chiar n-o vede?
Ai copil la şcoală, de pildă în clasele primare, şi nu e lună în care să nu vină acasă şi să-ţi spună despre nu ştiu ce nene sau tanti care le-au fost „oaspeţi” în clasă, arătându-le micuţilor felurite prostioare colorate, pe care le pot avea, evident, numai contra cost. Căni şi bentiţe, insigne ori pixuri. Să nu-i uităm nici pe fotografii „la minut”. Garantat succesul acestui gen de afaceri. Aproape imposibil să-i spui copilului tău că nu vrei să plăteşti, când restul colegilor lui defilează cu respectivele suveniruri. Asta n-ar fi nimic, dacă n-ai vedea până şi profesori transformaţi în comercianţi, de data asta ai cărţilor sau revistelor pe care diverse edituri le promovează cu asiduitate în instituţiile de învăţământ. Utilitatea maculaturii, mai mult sau mai puţin didactice, pentru elevi – de gimnaziu sau liceu – e mai degrabă în derivă. Dar comisionul din buzunarele profesorilor?! O sensibilă problemă ridicată, şi cu alte ocazii, în dezbaterile asupra calităţii sistemului şcolar, de cele mai multe ori încheiate în coadă de peşte. Am repus pe tapet chestiunea. Solicitând şi numărul, cel puţin estimativ, al campaniilor „educative” desfăşurate în ultimii ani sau încă funcţionale în şcolile din România, aşteptând de la Ministerul Educaţiei soluţii pentru închiderea unei răni deja prea vechi. Instituţia s-a limitat la a-mi aminti de ancheta pe care o desfăşoară la Şcoala 11 din Bucureşti, unde s-a promovat de curând un anumit produs, bun de uns pe pâine. „Până la finalizarea anchetei nu se vor face declaraţii suplimentare”, are grijă să precizeze ministerul. Din întregul talcioc naţional deschis în şcoli, Ministerul Educaţiei vede doar margarina?!…
