La fel ca orice principiu politic, și autodeterminarea națională, ca și dreptul democratic de a decide prin referendum trebuie să aibă limitări.
Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului de la 1789 spune limpede: „orice suveranitate provine de la națiune“. Dar ce este o națiune? În ultimă instanță, orice entitate etnică și culturală se poate defini, prin acțiunea elitelor sale, drept o națiune. Iar în virtutea principiului wilsonian al autodeterminării națiunilor, ce ar împiedica-o să-și proclame independența (ori reunificarea cu o așa-zisă „națiune-mamă“)? Nimic. Rămânând în acest punct, nu văd niciun motiv pentru care Catalonia să nu aibă dreptul la independența pe care Slovenia ori Letonia au obținut-o acum câteva decenii. Argumentul că unele popoare ar fi, iar altele n-ar fi națiuni „adevărate“ nu are nicio bază, deoarece națiunile nu sunt esențe obiective, imuabile, ci constructe socio-politice și culturale, așa cum au demonstrat deja mulți cercetători.
De asemenea, de ce Kosovo și-a putut proclama independența (care a fost recunoscută de o mulțime de țări), în vreme ce e foarte puțin probabil ca ceva similar să ajungă la dispoziția Tirolului de Sud italian, a Corsicăi Franceze sau a Ținutului Secuiesc din România? Totuși, dacă rămânem numai la democrație, la dreptul de autodeterminare și la conceptul de națiune, nu există niciun temei pentru a nu merge tot mai departe, aplicând aceste principii în continuare.
