Oamenii de ştiinţă au dezvoltat un test de sânge care poate preconiza dacă cei diagnosticaţi cu depresie răspund la antidepresivele comune, o descoperire care poate deschide o nouă epocă a tratamentelor personalizate pentru persoanele depresive, scrie Reuters. ''Acest studiu ne duce cu un pas mai aproape de furnizarea unui tratament personalizat cu antidepresive încă de la primele semne ale depresiei'', a declarat Annamaria Cattaneo care a coordonat cercetarea la Institute of Psychiatry, Psychology & Neuroscience din cadrul King's College din Londra.
În studiul publicat marţi în revista de specialitate International Journal of Neuropsychopharmacology, echipa condusă de Cattaneo s-a concentrat pe doi biomarkeri din sânge care evidenţiază prezenţa inflamaţiilor în organism. Studiile anterioare au conectat nivelele ridicate de inflamare cu răspunsul slab la antidepresive. Potrivit Agerpres, cercetătorii au măsurat cei doi markeri, MIF (factorul inhibitor al migrării macrofagelor) şi interleukina (IL) la două grupuri de pacienţi cu depresie înainte şi după ce au luat antidepresivele obişnuite prescrise. Conform studiului, pacienţii cu cei doi markeri deasupra pragurilor nu răspund la tratamentul convenţional cu antidepresive, în timp ce pacienţii cu niveluri mai scăzute ale acestor markeri din sânge răspundeau pozitiv la tratament.
Depresia este una din cele mai comune forme de tulburare psihică, ce afectează peste 350 de milioane de oameni la nivel mondial. Aproximativ 1 din 10 oameni sunt diagnosticaţi în fiecare an cu depresie, iar dintre aceştia, femeile sunt mai afectate decât bărbaţii. Depresia poate să apară oricând, însă primele manifestări ale acestei tulburări psihice apar între sfârşitul adolescenţei şi vârsta de 25 de ani.
Tratament medicamentos şi psihoterapie
Specialiştii spun că tratamentul include de obicei fie medicaţie, fie o anumită formă de psihoterapie, sau o combinaţie a celor două. Însă în jur de jumătate dintre cei trataţi pentru depresie nu răspund la antidepresivele de bază care sunt prescrise în primă instanţă, în timp ce o treime dintre pacienţi sunt rezistenţi la toate medicamentele disponibile.
Până în prezent doctorii nu au reuşit să stabilească dacă cineva va răspunde la un antidepresiv sau dacă ar avea nevoie încă de la început de un plan de tratament mai agresiv. Ca urmare, pacienţii sunt trataţi de obicei printr-o abordare de tipul test-şi-eroare, încercând diferite medicamente, uneori fără să se înregistreze vreo îmbunătăţire a stării de sănătate.
Tratamentul de elecţie este, desigur, cel cu antidepresive, care, în ultimul deceniu s-a axat pe cele cunoscute sub denumirea de inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (SSRI), cum ar fi fluoxetina, fluvoxamina, paroxetina, sertralina, citalopram, escitalopram etc. Chiar dacă sunt necesare cel puţin 2 săptămâni pentru a-şi face efectul, antidepresivele au mai multe caracteristici comune: ameliorează simptomele depresive, induc o stare de somn şi relaxare, nu produc dependenţă, nu sunt sedative, din momentul în care încep să fie administrate şi se observă efectul benefic, nu trebuie întrerupte în primele 6-7 luni, deoarece există riscul reapariţiei depresiei. Din grupul antidepresivelor triciclice fac parte amitriptilina, imipramina, desimipramina, doxepin etc. Mai există şi tipul de tratament cu IMAO (inhibitorii monoaminoxidazei), ca de exemplu fenelzina, tranilcipromina, izocarboxazid sau selegilina.
Însă, uneori, psihoterapia este suficientă pentru tratarea unor forme uşoare de depresie. “Psihoterapia” poate fi de mai multe tipuri – cognitiv-comportamentală, existenţială etc, dar care, în principal, constă într-un dialog cu medicul, care ascultă problemele pacientului şi oferă sugestii pentru depăşirea situaţiilor critice, dar există şi relaţii mai tehnice cu un psihoterapeut (psihiatru sau psiholog).
Principalele simptome ale depresiei:
Senzaţia de tristeţe sau oboseală, insomnia, reacţia de iritare şi nervozitate sunt de regulă cele mai comune simptome ale depresiei. Însă şi alte "dureri" şi indispoziţii la nivel organic pot fi tot un simptom al acesteia, fie că poate fi vorba de o durere de spate, de cap sau diferite tulburări gastrointestinale. În principal, conform Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale IV (DSM-IV), criteriile de diagnostic ale unui episod depresiv major sunt prezenţa a celor puţin cinci (sau mai multe) simptome prezente în cursul aceleiaşi perioade de două săptămâni şi care reprezintă o modificare faţă de nivelul anterior de funcţionare al unei persoane; cel puţin unul dintre simptome este: fie (1) dispoziţia depresivă, fie (2) pierderea interesului sau plăcerii pentru diverse activităţi.
– modificarea poftei de mâncare care duce fie la pierderea în greutate, fie la un surplus de kilograme
– insomnie sau somn prelungit
– lipsa de vlagă (abulie) şi stare accentuată de oboseală
– anxietate sau iritabilitate
– sentimentul de lipsă de valoare şi autoînvinovăţire
– dificultăţi de concentrare, în gândire şi în abilităţile de luare a deciziilor
– gânduri recurente de moarte, preocupări legate de suicid şi tentative de a le duce la îndeplinire.
Cauze – factori biologici vs factori sociali
În literatura medicală de specialitate există o serie de factori biologici care pot declanşa apariţia depresiei. Pe baza studiilor biochimice, s-au dezvoltat până în prezent mai multe teorii ale aminelor biogene, fiecare dintre acestea subliniind rolul unui neurotransmiţător (serotonina, noradrenalina, acetilcolina, GABA, dopamina). O altă ipoteză cauzală este cea legată de reglarea neuroendocrină. Mai exact, este vorba de hiperactivitatea axului hipotalamo hipofizo-suprarenal, cu secreţie crescută de cortizol, hormonul stresului, şi hipoactivitatea axului hipotalamo-hipofizo tiroidian, cu eliberare scazuta de hormon tireostimulant (TSH), au un rol recunoscut in etiopatogenia tulburarii depresive. Alte perturbari neuroendocrine observate în depresie sunt: eliberarea scăzută de hormon de creştere (STH), hormon foliculostimulator (FSH), hormon luteinizant(LH) şi testosteron.
Un rol vital în apariţia depresie îl au perturbările somnului, sub diferite forme. Nu în ultimul rând factorul generic este implicat în depresie, în condiţiile în care tulburarea depresivă majoră are un caracter familial, studiile epidemiologice demonstrând că este de 1,5-3 ori mai frecventă printre rudele biologice ale persoanelor depresive. Există şi o serie de anomalii ale structurii cerebrale care determină apariţia depresiei.
Printre factorii sociali declanşatori ai depresiei se numără în principal cei legaţi de evenimente stresante de viaţă, fie în familie sau la serviciu, care pot provoca modificări neuronale permanente persoanei afectate de această tulburare. Un psihiatru celebru Aaron Beck a realizat un triadă cognitivă negativistă a persoanelor depresive:
a. imagine de sine negativă;
b. interpretare negativă a trăirilor;
c. privire negativă asupra viitorului.
