În ultima parte a interviului acordat în anul 2001, Constantin Ticu Dumitrescu povesteşte despre ultimii ani de detenţie – de la Galaţi, locul unde a cunoscut cei mai draconici gardieni şi securişti, şi despre gustul eliberării sale, în 1964.
Citiţi şi primele părţi ale interviului:
Partea I: Ticu Dumitrescu: „Securiştii îşi stingeau ţigările chiar pe obrajii noştri”
„Văzduhul jumătăţilor de oră” de la Galaţi
Mergem iarăşi pe firul evenimentelor. Aţi fost din nou arestat în 1958, după ce, o perioadă, fuseserăţi urmărit în libertate, la exploatarea forestieră din munţii Siriului şi apoi în munţii Bucegi. După această arestare ne-aţi povestit deja despre cel aproape un an cât aţi zăcut în beciurile Securităţii din Ploieşti, până v-au condamnat. V-au mutat apoi la Penitenciarul Rudului, din Ploieşti, unde aţi rămas cam trei luni, după care a urmat Penitenciarul Galaţi. Ce amintiri mai păstraţi de acolo? Vă întreb pentru că sunt gălăţeancă şi oamenii mai în vârstă mai povestesc câte ceva.
C.T.D.: Într-un fel mă bucur că mi-aţi pus această întrebare. Am stat la Galaţi din 1959 până în 1960. Mă doare că, deşi pentru noi, deţinuţii politici, a însemnat un loc sinistru al crimei şi teroarei, cu temniceri diabolici, de la comandant până la ultimul gardian, se vorbeşte foarte puţin despre el. Nici măcar Memorialul durerii nu i-a închinat o emisiune. Acolo au stat închişi mai mulţi ani Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, iar astăzi închisoarea veche a fost distrusă, pentru că se duce o politică de ştergere a urmelor, ca şi cu arhivele.
Dar vor rămâne memoriile Dvs., pe care urmează să le publicaţi.
C.T.D.: Da, sper să pot face în sfârşit acest lucru. Până atunci depun aici mărturie, că nicăieri ca în temniţele Galaţilor n-am întâlnit gardieni mai răi şi mai în totalitate ca aici … La intrarea în această temniţă m-au izbit uniformele ca de cioclii ale gardienilor, sub care încetase de mult să mai bată o inimă omenească, care străjuiau în toate colţurile. Alţii ne însoţeau lovindu-ne cu sete pe toţi cei 30-40 de deţinuţi politici care ne târam trăgând în urmă lanţurile grele, printre ei şi tot lotul nostru care fusese pus în lanţuri la închisoarea din Ploieşti, cu 4 luni în urmă. La venire m-a primit un ofiţer cu figură de asasin, poate că era Dorobanţu, care, după tot felul de ameninţări m-a trimis direct la izolare. Şi-n adevăr, am stat izolat câteva luni într-o celulă de la etajul 2, cu un ţăran oşan pe nume Ciorba Simion. Bietul nenea Simion avea un fel de crize de nebunie. Îl priveam încremenit când, brusc începea să „gioace”, un fel de dans primitiv şi sălbatec. „Giuca” pînă obosea. În singurătate cu nenea Simion, luni în şir, nu era prea uşor. Dar mereu am crezut că era premeditat. De două ori am stat la carceră câte 7 zile, ceea ce era mult mai groaznic, căci o dată m-au prins bătând morse şi altă dată i-am luat apărarea lui Ciorba, când gardienii erau să-l omoare din bătaie!
Vreau să profit de acest episod spre a mărturisi că m-am simţit de-a lungul închisorilor foarte atras de suferinţa ţăranilor aflaţi între noi. Ei nu aveau un orizont atât de larg ca al nostru, al celorlalţi şi detenţia avea pentru ei alte dimensiuni. O suportau mai greu. De aceea m-am apropiat de ei, i-am ajutat şi învăţat de bine. Dacă au rezistat i-a ajutat credinţa în Dumnezeu, bunul simţ şi organismele lor învăţate cu greul. Dintre bunii mei prieteni de închisoare nu-l voi uita niciodată pe nenea Gheorghe Creţu, ţăranul din Brăişor, Huedin, un autodidact şi un caracter de cremene. Acestui om îi datorez poate viaţa, pentru că acolo la Botoşani el m-a şters şi m-a spălat de toată murdăria în care am zăcut după bestiala bătaie aplicată de căpitanul Maruniac V. şi subalternii săi. El m-a îngrijit, el mi-a dat să mănânc şi într-o lună de zile m-a pus pe picioare.
Revenind la întrebare vreau să mai spun că am dârdâit de frig îngrozitor la Galaţi, fiindcă nu aveam deloc căldură în celulă, iar iernile erau cumplite. Abia în primăvară am început să mă mai încălzesc. Şi am răbdat de foame în semi-întunericul obloanelor de la fereastra cu gratii. Scoaterile periodice la plimbare ne arătau „văzduhul jumătăţilor de oră” în curţile interioare, mărginite de zidurile cenuşii ale închisorii.
Un regim extrem de dur într-o izolare totală, paradoxal, chiar în mijlocul unui oraş viu. În tăcere mai murea câte unul dintre noi, mai ales cei vârstnici. Era singurul mod de eliberare din temuta temniţă a Galaţilor.
Reeducarea „de catifea”
Mi-aţi povestit deja cum în 1961 toată închisoarea de la Galaţi, aproximativ 1.800-2.000 de deţinuţi politici au fost transferaţi într-o noapte la Botoşani, unde Dvs. aţi rămas până în martie 1964. Când a început reeducarea la Botoşani?
C.T.D.: Din primăvara anului 1963. Mai întâi au apărut tot felul de civili, poate din C.C. sau din M.A.I. Ne scoteau la discuţii deschise pe unii dintre noi. Apoi au fost date jos obloanele de la ferestre, s-a îmbunătăţit mâncarea şi, foarte puţin, asistenţa medicală, mergându-se până acolo încât un pavilion întreg a fost decretat spital. Totul era o parodie, fiindcă rămâneam tot în celule închişi, iar medicamentele lipseau.
Între timp s-a amenajat o sală mare de club, cu fotomontaje uriaşe cuprinzând realizările industriale, construcţiile socialismului etc. Apoi, un parc cu diferite exponate: I.M.S.-uri, camioane, autobuze, tractoare, diverse maşini agricole. În sfârşit, într-o zi ne-au scos pe pavilioane (la Botoşani erau patru asemenea corpuri separate) să vizităm toate acestea. Sigur, şocul a fost puternic! Pentru că nu ne venea a crede, de unde până mai ieri eram total izolaţi, acum ne găseam cu toţii împreună, puteam vorbi orice. Şi cum eram rupţi de ani de zile de tot, chiar şi de familiile noastre, tot ce vedeam expus căpăta dimensiuni de nedescris (ceea ce trăiam părea incredibil).
Era străduinţa comuniştilor de a vă „recupera”, de a vă încorpora majorităţii obediente dictaturii?
C.T.D.: Era o experienţă nouă ceea ce trăiam. Nu aveam nimic comun cu reeducarea de la Piteşti sau Gherla, unde totul se bazase pe violenţă împinsă de Ţurcanu şi oamenii lui până la acte de tortură diabolice greu de imaginat. De fapt şi miza era atunci alta: Securitatea vroia să scoată de la deţinuţii politici tot ce nu spuseseră la anchete.
Singurul punct apropiat era cel al atitudinii faţă de regimul comunist. Dacă atunci se vorbea de O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Concepţii Comuniste), acum ni se cerea să recunoaştem realizările regimului şi faptul că am greşit prin atitudinea noastră. Ni se vorbea până şi de pericolul sovietic faţă de care ar trebui să fim uniţi.
Trebuie să recunosc că o mare parte dintre deţinuţi, după ce ani mulţi fuseseră rupţi de tot ce se întâmpla afară, puşi deodată în faţa acestor realizări s-au blocat pur şi simplu.
Sigur că m-a mirat şi pe mine tot ce văzusem, dar întrebarea pe care le-am pus-o necruţător a fost: „Dar cu ce preţ aţi realizat toate acestea? Ce preţ a plătit poporul român? Câţi oameni au fost ucişi, arestaţi, hărţuiţi?
Dacă însă am înţeles această acceptare de către cei mai mulţi n-am putut să iert şi nici chiar să-i înţeleg pe cei care se remarcaseră până mai ieri ca anticomunişti excesivi căpătuindu-se cu un anumit renume în închisoare, ca acum să ia cuvântul la club sau să scrie articole şi declaraţii prin care nu numai că renunţau la concepţiile lor, dar se puneau la dispoziţia regimului, începând cu administraţia închisorii. Am citit asta studiind acum documentele Securităţii.
Cu noi, cei care nu acceptaserăm să facem aceşti paşi se duceau discuţii individuale. Am fost şi eu printre cei scoşi. Îmi cereau să semnez măcar o declaraţie din care să reiasă că recunosc realizările regimului comunist. Ba, căpitanul Dora – poate în mod sincer – îmi spunea că eu trebuie să mă eliberez cât mai repede, dată fiind starea gravă în care mă găseam cu sănătatea. Am refuzat categoric să scriu un rând şi cred că dacă aş fi făcut-o m-aş fi prăbuşit moral şi n-aş mai fi ieşit din închisoare. Dar bâlciul a continuat. Din nefericire, zecile de zile de izolator, grevele foamei, ultimele anchete bestiale de la Botoşani şi anii grei de detenţie mă doborâseră. Aşa că, de prin ianuarie 1964 n-am mai putut să ies nici la plimbare şi cu atât mai mult la club. Ficatul meu nu mă mai asculta. Deşi mâncarea era mai bună, eu continuam să slăbesc şi să mă simt rău. În fine, prin martie 1964 m-au trimis pe targă la Spitalul M.A.I. Văcăreşti, de unde mai târziu mă voi elibera cu starea uşor ameliorată. Am plecat cu mândria că deşi aveam nemulţumirile şi amărăciunile mele, mi-am păstrat demnitatea în această acţiune de reeducare, aşa cum au făcut-o Liciniu Faina, Victor Isac, fraţii Boilă, Vasile Valuşescu, părintele Graur, Cristu ş.a.
Despre perioada Botoşani am găsit un articol scris în 1990 de prietenul şi colegul Dvs. de suferinţă, Victor Isac. Iată ce mărturisea:
„L-am cunoscut pe C.T. Dumitrescu în închisoarea din Botoşani, în perioada 1963-1964, când executa o pedeapsă de 23 de ani de muncă silnică! Era exact cel de astăzi, aşa cum îl caracterizaţi dvs., manifestând «activitate deosebit de virulentă şi agresivă», angajat făţiş în «campania anticomunistă» (acolo era vorba de puterea rezistenţei!); parcă avea sete de suferinţă, fiind crunt bătut şi mereu pedepsit cu izolări. Compătimindu-l, l-am sfătuit insistent şi chiar l-am rugat să se mai reţină, mai ales că ajunsese doar o umbră de om.
Deoarece totul a fost zadarnic, nu e păcat să-i pretindem acestui temperament eroic de luptător să fie altfel de cum a fost toată viaţa lui, chiar şi cu riscul jertfei? (…).
El ne-a fost un fel de preşedinte la Botoşani, fiind cel mai curajos, mai categoric anticomunist şi mai activ în contactele cu deţinuţii. Majoritatea eram rezervaţi, chiar tăcuţi, având model pe eminentul om politic, profesor Cezar Spineanu. În extrema cealaltă, procomunistă, se afla Vladimir Krasnoselschi, corespondentul actual de la Geneva al «Europei Libere», ce se afişa ca nou doctrinar marxist, evident de circumstanţă, detestând social-democraţia”.
Am reprodus citatele de mai sus în sprijinul celor ce aţi avut bunăvoinţa să ni le destăinuiţi, amintiri ce am simţit că v-au cutremurat retrăindu-le.
Închisoarea dinăuntru, închisoarea dinafară
V-aţi bucurat când v-au eliberat?
C.T.D.: Eu am avut parte de mai multe eliberări. Primele, cele din perioada când eram elev (după scurte arestări efectuate de poliţia veche) deveneau, în atmosfera antisovietică şi anticomunistă de atunci, un fel de întoarceri triumfale. Celelalte au avut alte dimensiuni.
Astfel, în 1953, eliberarea nu numai că nu m-a bucurat, dar s-a transformat într-un adevărat scandal. Pe 27 august 1953, la Poarta Albă mi s-a adus la cunoştinţă că voi fi eliberat, deşi îmi expirase pedeapsa de un an şi trei luni. Am predat efectele de penitenciar. După-masă am fost chemaţi toţi cei ce ne eliberam, vreo 11 inşi, la ofiţerul politic. Mergea repede. Fiecare intra şi semna declaraţia că nu va spune pe unde şi ce a văzut. La mine s-au blocat lucrurile, căci am refuzat să semnez respectiva declaraţie-angajament. Simţeam, şi le-am şi spus-o, că era oarecum nedrept ca eu să plec, iar alţii să rămână. A doua zi, între cele două porţi, când aveam biletul de eliberare şi foaia de drum în mână au venit cei doi ofiţeri politici direct la mine, cerându-mi foaia de eliberare. Au rupt-o şi pe mine m-au îmbrâncit înapoi în colonie, strigându-mi: „Bandiţi ca tine nu se eliberează niciodată!”. Pe platoul de la Poarta Albă au asistat aproape o sută de oameni la această scenă. Dovadă mi-a rămas foaia de drum pe care am ascuns-o în cozorocul de la şapcă şi am scos-o afară.
M-au transferat apoi la Peninsula, de unde în octombrie în sfârşit m-au eliberat, după alte încercări de a mă obliga să semnez acel angajament-tip, că n-ai văzut, n-ai auzit prin ce-ai trecut. Am rămas consecvent refuzului meu de a semna. M-au ţinut izolat vreo două săptămâni, după care am acceptat să semnez obligaţia de a fi prezent săptămânal la postul de miliţie, unde îmi fixaseră D.O.
În fine, eliberarea din 1964 prin graţierea deţinuţilor politici a însemnat salvarea de la moarte, pentru că ajunsesem la pragul limită cu sănătatea. Ar însemna să mint dacă aş răspunde că nu m-am bucurat. Dar boala şi gradul de distrofie în care mă găseam au estompat aceste sentimente. Mi-au trebuit apoi zece luni de zile ca să mă refac şi să devin un om aproape sănătos. De altfel, în dosar există documente ale Securităţii care confirmă acest lucru.
Aveaţi idee ce puteaţi găsi în familia Dvs.?
C.T.D.: Dacă mă gândesc la 1964, nu, absolut nu. Timp de şase ani am fost rupt total de orice informaţie despre ai mei şi ei la fel. Am fost izolat de toate, întrucât până şi un colţ de ziar, o filă de carte sau un vârf de creion erau adevărate crime în închisorile comuniste.
Am trăit cu cei dragi în suflet, temându-mă uneori că nu-i voi mai găsi în viaţă. O, ce mult am plătit noi, acei ani grei de temniţă!
Aţi simţit vreo diferenţă între închisorile prin care aţi trecut şi cea de afară?
C.T.D.: Imensă! Chiar dacă, din multe puncte de vedere, sârma ghimpată se mutase la frontierele ţării.
Cum găseaţi lumea?
C.T.D.: Îmi amintesc că la procesul de la Braşov, pe atunci oraşul Stalin, ne-au trimis la Tribunalul Militar pe jos, legaţi doi câte doi. Era iunie! Am fost şocat văzând natura minunată în jur, totul în floare şi oamenii bucurându-se, râzând. În naivitatea mea credeam că odată cu arestarea noastră, a câtorva sute de mii de oameni, totul ar fi trebuit să fie în doliu. Am înţeles apoi că era o rătăcire a mea şi că viaţa nu se opreşte în loc.
Aşa că, după eliberare n-am mai fost surprins de nimic. Nici chiar de ura tov-ilor sau de menţinerea eliminării din facultate.
Ştiaţi de cineva că îl puteţi găsi într-un loc şi să-i cereţi să vă ajute?
C.T.D.: Pe părinţii mei, pe care m-am temut că nu-i voi mai găsi. Dar am întâlnit şi oameni buni. Doctorii de la Caritas Colentina şi cei de la Herculane m-au ajutat timp de aproape un an să-mi refac sănătatea. Pe urmă, unii dintre cei cu funcţii, directori şi membri de partid. M-a impresionat că au riscat ajutându-mă să-mi refac existenţa. N-am să le dau numele acestor oameni adevăraţi din Vrancea, Braşov, Buzău, Piatra Neamţ ori Bucureşti, pentru că vremurile sunt încă incerte şi poate le-aş face un rău.
Dar asemenea oameni m-au determinat să declar la închiderea dezbaterilor la Legea 187/1999, de la tribuna Parlamentului, că „prefer în locul unei Iude, chiar dacă a fost deţinut politic, un om cinstit şi corect, chiar dacă a fost membru de partid”.
După eliberare v-aţi mai regăsit vechii prieteni?
C.T.D.: Pe cei mai mulţi da, de unii nedespărţindu-mă sufleteşte niciodată. Un singur exemplu: Remus Radina sau Iuliu Caravan, acum decedat.
Mă doare însă că pe zi ce trece tot mai mulţi dintre foştii deţinuţii politici, unii dintre ei buni prieteni, ne părăsesc pentru totdeauna, fiindcă vine pentru fiecare dintre noi timpul acelei scadenţe biologice.
Mărturisesc aici că, dacă m-am comportat în viaţă deschis până la duritate, acum vreau să spun că am momente de slăbiciune. Pentru că, iată, găsindu-i pe listele trădătorilor de frate pe câţiva prieteni de ai mei, n-am avut puterea să le reproşez aceasta, fiindu-mi milă de starea lor de sănătate şi de familiile lor nevinovate.
Vă simţeaţi controlat, la cheremul comuniştilor sau erau locuri în Dvs. de care ei nu se puteau atinge?
C.T.D.: În aşa-zisa libertate din viaţa de dincolo de temniţă îi sesizam pe cei care mă urmăreau, căci aveam experienţa atâtor ani de urmărire.
N-am fost însă la cheremul lor, am reuşit ori de câte ori a fost nevoie să plec sau să fac ce-mi propusesem. După eliberare, prima măsură de apărare a fost că m-am autoizolat, pentru că ştiam că nu pot afla ce fac şi ce gândesc, decât prin informatori recrutaţi dintre rude, colegi şi prieteni. A doua a fost a excluderii prezenţei mele din Ploieşti, zonă minată pentru mine. Şi, în fine, după încercarea mea de a ocupa un post de pontator la un şantier din Bucureşti, eşuată, căci a intervenit prompt Securitatea, m-am angajat în secret, ca să spun aşa, la Şantierul I.C.F. Cerna, apoi în munţii Vrancei, departe de ochii Securităţii şi a agenţilor informatori. M-a ajutat mult pentru început colegul de liceu şi bunul meu prieten de închisoare Jean Fântâneanu.
Aţi fi vrut şi putut să plecaţi din ţară?
C.T.D.: Uneori eram conştient că asta m-ar salva, dar n-am putut să mă înving, eram prea legat de ai mei şi de ţară. Acest act însemna şi asumarea unor riscuri care mergeau până la împuşcarea pe frontieră sau închisoare.
Ce credeţi că v-au distrus iremediabil anii de comunism?
C.T.D.: Tot ce are fiinţa umană mai curat: adolescenţa şi tinereţea. Şi-ar mai fi ceva. Dreptul la împlinire profesională.
Există momente pe care nu vreţi să le evocaţi?
C.T.D.: Da, pentru că ating anumite sensibilităţi sau pot provoca reacţii neplăcute celor la care ţin. Altfel, de nimic din ceea ce am săvârşit în încercările din viaţa mea nu-mi este ruşine sau teamă.
Credeţi că aveţi amintiri pe care memoria refuză să le nască, aţi descoperit perioade de obnubilare? „Pete albe” pe memorie?
C.T.D.: Da, am sesizat că anumite momente au dispărut din memorie, fără să-mi pot explica de ce. Acest „Harder” perfect care este creierul uman are şi momente sale de blocaj.
Cum vi se pare conţinutul din dosarele pe care le consultaţi cu atâta migală la C.N.S.A.S., bogat sau arid, lipsit de suflul acelor vremi?
C.T.D.: Interesante în general, dar lipsite de orice informaţie privind implicarea Securităţii în tot felul de acţiuni criminale şi metodele lor de anchetă. Puse cap la cap şi legate prin amintirea celor ce am pătimit fac lumină în unele zone întunecate ale acelor perioade. Vreau să vă precizez că am început să primesc cópii după documente din arhivele Securităţii încă din 1990, când eram vicepreşedinte al unei comisii de cercetare a abuzurilor, din C.P.U.N. Erau puţine la număr, diferite şi disparate.
După 1991, la stăruinţa şi în urma denunţului meu penal privind aducerea în faţa justiţiei a securiştilor vinovaţi de crime au avut loc mai multe întâlniri între ministrul de justiţie, cel de interne, al M.Ap.N., Direcţia S.R.I., Procuratura generală şi subsemnatul. S-a fixat un grup de lucru la directorul Procuraturii, E. Vasiliu. Şi atunci am trecut la studierea a circa 7-8.000 de file de documente puse de SRI la dispoziţia cercetătorilor privind procesul comunismului. Acolo l-am cunoscut pe Marius Oprea, astăzi un istoric valoros şi plin de curaj. Acum însă, având posibilitatea să studiez organizat dosarele care mă priveau, am o altă perspectivă. Trebuie însă să spun că una din concluziile la care am ajuns este aceea că Securitatea noastră nu a fost atât de bine pusă la punct cum o credeam. Din studierea acestor arhive am găsit date false, superficialitate, lipsă de conlucrare între servicii sau chiar direcţii. În depistarea informatorilor totul trebuie să se bazeze pe angajamentul specific informatorului şi pe notele sale informative.
Ceea ce găsim totuşi în arhive credeţi că vă deturnează oarecum meritul iniţierii unei astfel de legi, cum este Legea 187/1999?
C.T.D.: Numai într-un anumit fel. Am certitudinea că aceste arhive sunt cenzurate, selectate şi, în multe cazuri blocate. Alta ar fi fost situaţia dacă aveaţi în custodie arhivele Securităţii în totalitatea lor. Paradoxal această cenzurare, blocare sau selectare se face până la un punct având acoperirea legii: vezi sintagma „siguranţă naţională”.
V-aţi urât sau vă urâţi călăii?
C.T.D.: Oricât m-am străduit n-am putut să urăsc. Pe nimeni! Cu toată îndârjirea cu care am făcut faţă anchetelor, cu toate că de atâtea ori abia mă târam până în celulă. Îmi încleştam fălcile şi gemeam. Atât. N-am urât pe nimeni.
I-aţi iertat?
C.T.D.: În ceea ce mă priveşte aş putea spune că, într-un fel, da. Când este, însă, vorba de crime premeditate, ca în cazul uciderii lui Aurel Căzănişteanu în timpul anchetelor, nu. Dacă ar fi să discutăm de organizaţia P.N.Ţ. din judeţul Prahova, ea a fost decapitată prin uciderea preşedintelui ei, eminentul dr. Gheorghe Petrescu (la Botoşani) şi a celui de la tineret, Aurel Căzănişteanu, bunul şi mai marele meu prieten. Ei doi au sfârşit ca doi eroi martiri.
Dar n-am uitat şi oameni ca noi nici n-au voie să uite. Ei trebuie să spună mereu ce-au trăit şi ce-au văzut. Pentru ca asemenea grozăvii să nu se mai repete, să nu mai fie posibil, sau orice altă dictatură.
