Într-un interviu acordat în anul 2001, Constantin Ticu Dumitrescu rememorează periplul său prin închisorile comuniste, peripluri începute încă de la 17 ani. Astăzi povestea ne poartă prin celulele mizere ale Jilavei şi pe câmpul de la Poarta Albă, unde munca de la canal era ultima etapă în omorârea oponenţilor regimului comunist.
Citiţi prima parte a acestui interviu: Ticu Dumitrescu: „Securiştii îşi stingeau ţigările chiar pe obrajii noştri”
Procesul de la Stalin
Să ne întoarcem la momentul ieşirii din beciurile Securităţii din Ploieşti, în aprilie 1951. A urmat aproape o lună de temniţă în depozitul Securităţii de la închisoarea Târgşor, apoi încarcerarea la Braşov, pe atunci Stalin, în vederea judecării de către Tribunalul Militar. Aţi fost judecaţi Dvs. şi Vasile Apostol din toată organizaţia tineretului ţărănist din Prahova. Cum a decurs procesul?
Constantin Ticu Dumitrescu: Fără probleme, cu unele scene caragialeşti. Spre exemplu: „Ai fost membru P.N.Ţ.?” m-au întrebat. „Eram prea tânăr să fi putut deveni membrul unui partid politic. Dar am simpatizat cu această mişcare” am răspuns eu. „Recunoşti că ai tipărit manifeste anticomuniste şi le-ai difuzat?” m-a întrebat din nou preşedintele. „Niciodată n-am făcut aşa ceva şi nici măcar la Securitate n-am fost acuzat de asemenea fapte”. „Purtai pistol, mergeai înarmat?”. „Am avut un pistol Bereta care a fost găsit la Opriş de către Securitate”. „Aţi urmărit să mergeţi în munţi?”. „Am gândit numai. Era soluţia disperată”. „Ai participat la şedinţe ale P.N.Ţ. ţinute la clubul acestui partid, după ce a fost desfiinţat?”. „N-am participat la nici o întrunire după desfiinţare. Chiar dacă aş fi dorit, n-aş fi avut unde şi cum, localul acestui club fiind ocupat de organele de stat cu mult înainte de desfiinţarea partidului”. A urmat apoi interogatoriul lui Vasile. Totul a mers repede.
Şi judecătorii Dvs. cine erau, vi-i mai amintiţi?
C.T.D.: Şi procurorul şi judecătorii erau militari şi jurişti vechi, dar atitudinea lor era severă. Preşedintele Tribunalului Militar se numea maior Miclea C., judecători erau căpitanul Lazăr T. şi locotenentul Gal Ş., iar procuror căpitanul Stoica G. Desigur că se temeau pentru ei … Trebuiau să dovedească atât securiştilor din sală, cât şi altora prin sentinţele pronunţate, ataşamentul deplin faţă de aparatul de stat sovieto-comunist.
Regimul comunist a folosit acest aparat juridic, militar organizat de Antonescu. Exempul cel mai concludent a fost colonelul Petrescu Al., renumit călău pe vremea lui Antonescu, trimiţând la moarte sau la grele condamnări. Ei bine, acelaşi colonel a fost în 1947 acuzatorul principal în procesul grupului lui Iuliu Maniu. Aşa cum s-au folosit şi de cadre din fosta poliţie. În afara lui Nicolschi, nume ca Birtaş, Patriciu, Sepeanu, Kalousek, Andrei Olimpiu, Czeller L. rămân înscrise ca numele unor criminali odioşi. Mi-a fost dat să-i întâlnesc pe unii dintre ei ca deţinuţi politici şi mă întrebam ce caută între duşmanii regimului.
Ce sentinţă au dat în 1951, la Stalin?
C.T.D.: Mi-au dat în total trei ani şi jumătate şi un an lui Vasile Apostol. Mai aveam, deci de executat doi ani şi jumătate, însă oameni ca mine nu se eliberau la termen, astfel că m-au ţinut patru ani, fără nici o formalitate. Totul era posibil!
Puşcăria dintre puşcării
Continuăm pe firul puşcăriilor. Aţi stat în temniţele Penitenciarului Braşov două luni şi jumătate apoi, până în septembrie 1951 într-un alt loc de detenţie, izolat şi puternic fortificat: Cetăţuia Braşov; urma Jilava. Dar până acolo aţi făcut cunoştinţă cu un alt mijloc de exterminare. „Duba – tren”. Cum arăta?
C.T.D.: Era un vagon închis, lucrat din tablă groasă. În afara a două compartimente mici, pentru cei izolaţi sau femei avea o încăpere principală cu bănci pe margine şi altele la mijloc. Dacă se introduceau 30-35 de oameni, cam cât era capacitatea dubei, totul ar fi fost aproape normal, chiar vara când te topea căldura emanată de tabla încălzită de razele soarelui. Dar pe noi ne-au presat acolo până ce am intrat circa 100 de oameni! Cu paturile pistoalelor mitralieră ne-au tot lovit şi împins ca pe nişte sardele, apoi s-au închis peste noi uşile de fier şi s-au tras zăvoarele. Eram undeva la mijloc, ud de transpiraţie şi strivit fără milă de trupurile celor din jur. Vagonul parcă luase foc în bătaia soarelui de august. Totul ardea pe noi, în noi, în jurul nostru … Gura, limba erau de iască şi moartea ne dădea târcoale. Picioarele nu ne mai sprijineau, dar n-aveam nici unul … loc să cădem … Urinam pe noi într-o promiscuitate de-a dreptul dezgustătoare. Fărâma de oxigen ce trebuia să pătrundă prin cele două orificii din tavanul vagonului nu însemna nimic … Căzusem într-o inconştienţă, încât nu mai ştiam dacă trăiesc sau am murit de mult.
Când am ajuns şi s-au deschis uşile am căzut pe jos ca nişte cârpe. Gardienii au început să ne ridice şi să ne arunce afară …
Şi Dvs., care aţi fost veşnic mutat dintr-o închisoare în alta, de câte ori aţi făcut o astfel de „navetă” cu duba?
C.T.D.: Am fost de trei ori dus cu această dubă-vagon. Cursa spre Jilava s-a sfârşit cu un om decedat, practic ucis cu premeditare. Între deţinuţii politici era statuat că ai face o lună de detenţie în groaznica Jilavă pentru o zi de anchete la Securitate. Şi tot între noi se spunea că nu te poţi numi deţinut politic dacă n-ai mers cu aceste dube ale morţii …
Fortul Jilava
V-au împins din dubă într-un alt loc al infernului, în groaznica Jilavă, cum o numeaţi. Ştiaţi către ce vă îndreptaţi, ce vă aşteaptă?
C.T.D.: Când abia târându-ne paşii am început să coborâm pe drumul în pantă ce te ducea sub nivelul pământului, spre poarta Fortului 13 nu ştiam către ce ne îndreptăm. Am fost treziţi din letargia noastră de un grup de şoc al brutelor în uniformă albastru spălăcit. Ploaia de lovituri date aşa, din senin nu mai contenea. Cădeam, ne ridicam, iar cădeam … Am fost introduşi pe poarta 1. A urmat o percheziţie turbată şi întocmirea actelor de încarcerare. Abia îmbrăcaţi ne-au trecut prin poarta 2 şi ne-au aruncat într-o hrubă lungă, undeva sub pământ, tot lovindu-ne. În celulă feţe pământii ieşeau de sub păturile sure şi ne priveau oarecum absente. Păreau nişte umbre danteşti. Era umezeală, supraaglomeraţie, lipsă mare de aer.
Cine erau colegii Dvs. de celulă?
C.T.D.: Singurii care au venit în jurul meu au fost un preot greco-catolic şi un tânăr bănăţean, Hans. De la ei am aflat despre grozăviile de la Piteşti şi de faptul că toată „camera”, aflând că sunt student credea că vin de acolo. Simţeam că sunt privit cu duşmănie.
Vă bănuiau a fi „piteştean”. Cum aţi reacţionat?
C.T.D.: Nu ştiam cum trebuie să procedez. Voi ţine minte toată viaţa ruşinea pe care unii dintre fraţii mei studenţi de la Piteşti m-au făcut s-o plătesc aici, la Jilava.
Chiar a doua zi, însă, am făcut o dizenterie gravă. Nu mi se dădea nici o atenţie la numărătoare. Când au început scaunele cu sânge nu mă mai puteam ţine pe picioare. Încetasem să mai mănânc ceva chiar din prima zi a îmbolnăvirii. Luam câte o gură din zeama zisă „cafea”, când mi se usca gura. Am renunţat şi la aceasta. Am intrat într-o grevă a foamei totală, convins că era singura salvare. Ideea de infirmerie, de medicamente trebuia exclusă la Jilava.
Când nu era vorba de execuţie era o exterminare lentă, nu?
C.T.D.: Da. Dar să nu dea Dumnezeu omului cât poate să ducă. Eram slăbit că nu puteam ridica nici capul. M-a ajutat mult preotul amintit, căruia regret că i-am uitat numele. S-a chinuit cât eram plin de mizerie, m-a spălat cu bruma de apă ce făcea rost, m-a îngrijit şi la refacere. La început îmi dădea să mănânc cu linguriţa, puţin câte puţin.
Încercarea aceasta a făcut ca zidul creat în jurul meu să se năruie. I-am convins că nu mint, că veneam de la judecată şi că despre Piteşti nici măcar nu auzisem.
Am aflat că suntem într-o cameră de trecere şi că vom fi trimişi la Canal. Pe la sfârşitul lui octombrie 1951, într-o după-amiază, peste 100 de oameni eram duşi la poartă. Din nou bătaie, percheziţie, îmbarcarea în dubă. Dar plecam din groaznica Jilavă.
Dobrogea despicată cu … lopata
Plecaţi. Şi nu ştiaţi, din fericire, ce vă aşteaptă la Poarta Albă de la Canal. Asta a fost, parcă, în toamna lui 1951?
C.T.D.: Da, în octombrie 1951 şi am rămas la Canal până în octombrie 1953. După aproape doi ani de la arestare, din care un an şi jumătate de anchete, tortură şi umilinţe în beciurile Securităţii Ploieşti ar fi trebuit să mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat. Dar n-a fost aşa, pentru că imensul lagăr de exterminare de la Poarta Albă, unde încăpeau peste 12.000 de oameni era gândit să-i extermine pe cei care scăpaseră până atunci.
Aparent totul părea acceptabil. Muncă în aer liber, pachete lunare, vorbitoare, condiţional, adică reducerea pedepsei, două zile la o zi, întâlnirea cu mii de oameni etc. În realitate, unor oameni distrofici, mulţi de peste 60 de ani, li se cerea să sape, auziţi dvs., 3-4 m. cubi de pământ de fiecare şi în funcţie de îndeplinirea acestei norme primeau pachet, vorbitor, dreptul la scrisoare acasă. În afară de aceasta ceea ce era şi mai grav era bătaia. Organizaţi în brigăzi, cu câte 80 de oameni, având şefi de brigadă foşti criminali de drept comun, care te băteau din orice, inclusiv că nu sapi mai repede spre a-ţi încărca vagonul, cu o mîncare sub orice limită ca valoare calorică şi gust, cu 12 ore pe fronturile de lucru în soare, praf sau ger, cu informatori care-ţi denunţau orice vorbă, totul era infernal.
Când am intrat la Poarta Albă, tocmai se aflase că brigadierul-şef, Stănciungel, un ţigan condamnat de drept comun, cât un munte, cu mai multe crime la activ arsese de viu în cuptorul de cărămidă pe un deţinut politic, un aviator, Cambela.
Am fost repartizat la brigada J 3, o brigadă de tineri la încărcări de noapte. Ziua, în loc să fim lăsaţi să dormim eram ţinuţi în picioare la „număr” sau duşi la muncă „voluntară” la bucătărie ori în colonie, vezi Doamne, la măturat pământul. După 7-8 zile de caznă mâinile îmi erau o adevărată rană. Când îmi amintesc mi se întunecă şi acum mintea şi nu pot eu să cred că aşa ceva a fost posibil.
Şi totuşi cum aţi supravieţuit?
C.T.D.: În adevăr, m-a ajutat Dumnezeu să supravieţuiesc. Am intrat în închisoare cu un organism puternic, perfect sănătos, călit în viaţa şi munca de la ţară şi practicarea înotului şi alpinismului. De asemenea, am avut un moral excelent, plecând de la convingerea că lupta împotriva comunismului şi a imperialismului sovietic este o datorie faţă de patrie, o datorie de conştiinţă.
Un rol important în refacerea mea l-a constituit grupul de tineri care au sărit toţi ca unul în ajutorul meu. Nu pot uita vizitele riscante ale colegului meu de liceu Jean Fântâneanu şi marea prietenie a fruntaşului ţărănist Liciniu Faina, care era tot la J 3. Dintre tinerii pe care i-am găsit la J 3, elevi sau studenţi, îmi amintesc de Gigi Cătuneanu, Grig Popoiu, Tache Mocanu, V. Marinaş, Valerian Bogănescu, Man Bulionaru ş.a.
Trebuie să spun că am venit la Poarta Albă cu un infiltrat TBC, în care se transformase bronhopneumonia mea din iarna lui 1950, tratat incomplet. De asemenea, cu o otită purulentă cu reacţie mastoidiană. Otita bilaterală provenea de la spargerea ambelor timpane în timpul bătăilor de la anchete şi cu o infecţie periculoasă cauzată de o operaţie groaznică şi infectată făcută la Penitenciarul Braşov de către un medic gardian.
Datorită acestor boli am ajuns la policlinica-spital, deservită de medici deţinuţi politici. Astfel am devenit bun prieten cu medicul radiolog constănţean Radu Holban şi cu colonelul Traian Mihăilescu, fost şef al spitalului militar „Regina Elisabeta”, al cărui cabinet devenise pentru cei mai de încredere dintre noi un centru de informare şi susţinere morală. Doctorul Mihăilescu avea în iarna lui 1952 o statistică din care reieşea că în Poarta Albă muriseră circa 1.200 de oameni de la înfiinţarea coloniei. De altfel dr. Mihăilescu era profund îngrijorat că rezistenţa organică a deţinuţilor politici scade alarmant de la o zi la alta şi dacă nu se întâmplă vreo minune, anul 1953 urma să fie catastrofal pentru noi. Şi minunea a venit: a murit Stalin şi imediat s-au oprit lucrările în condiţiile criminale de la Canal.
Eforturile grupului de medici deţinuţi politici de la Poarta Albă pentru salvarea a sute de oameni bolnavi, accidentaţi sau a celor mai mulţi aduşi în stare de colaps de la fronturile de lucru au fost enorme. Lipsa de medicamente a fost de multe ori suplinită de dăruirea lor.
Am fost şi eu unul dintre cei pe care dr. Mihăilescu, făcându-mi penicilină dintr-o rezervă proprie şi alte antibiotice, mi-a închis colecţia purulentă de la operaţie, pe care o aveam de peste două luni, în circa 10 zile. Doctorul Căciulă mi-a tratat otita, iar dr. Holban mi-a urmărit infiltraţia TBC, care între timp involuase cu ajutorul lui Dumnezeu şi al organismului meu tânăr.
Dintre marii prieteni pe care mi i-am făcut la Poarta Albă nu pot uita pe Iulică Caravan, tânăr P.N.Ţ.-ist din Constanţa, C. Ionaşcu, Mucichescu, D. Costescu, Safin ş.a.m.d.
N-aş putea încheia amintirile de la Poarta Albă fără să relatez despre ce-am văzut la morgă. De la doctori aflasem că de 5-6 zile nu se îngropase nici un mort datorită viscolului şi gerului năpraznic. Era cred prin februarie 1952. Aşa-zisa morgă de la Poarta Albă era o cameră de la intrarea la baie, cam 3 x 3 m. Spectacolul era înfiorător. Dezbrăcaţi în pielea goală, aruncaţi de-a valma unul peste altul, cadavrele acestor fraţi ai noştri alcătuiau o imagine unică, de infern. Ici apărea un cap vânăt cu ochi sticloşi, dincolo picioare numai oase, undeva o mână. Oricât am căutat n-am găsit un cadavru mai apropiat de o formă normală. Schelete, numai schelete! Picioarele îmi tremurau, ochii îmi ieşeau din orbite, dar m-am încăpăţânat să rezist înfiorătorului spectacol … Îmi spunem: priveşte, priveşte ca să nu uiţi niciodată!
Şi n-am uitat nici astăzi după 50 de ani! Erau 27 de morţi sfinţi!
Şi cum poate un om ca mine, care a văzut asemenea crime să stea nepăsător când securiştii încearcă astăzi să spună că ei şi-au făcut datoria către ţară, iar alţi români de-ai noştri regretă comunismul?!
Acea cameră de la morgă din Poarta Albă este adevărata faţă a comunismului şi a Securităţii!
Citiţi mâine pe romanialibera.ro ultima parte a interviului cu Constantin Dumitrescu, interviu publicat în 2002 în revista „Arhivele Securităţii”, nr.1.
