Seria interviurilor cu oamenii legii care au pasiuni deosebite continuă cu Aurel Cocon, comisar-șef de poliție în cadrul IPJ Caraș-Severin. Îi place foarte mult să picteze și spune că a moștenit acest talent de la tatăl său. S-a născut la 11 iunie 1968, în municipiul Reşiţa, județul Caraş-Severin și este absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Craiova. Și-a început cariera de polițișt în anul 1995, ca ofiţer în cadrul Serviciului Cercetări Penale – Inspectoratul de Poliție Județean Caraș – Severin, iar din 2009 este coordonator al Compartimentului Control Intern din cadrul aceluiași inspectorat de poliție. Este căsătorit cu Ionela – Ogrinela, profesoară în învăţământul primar. Cei doi au împreună doi copi, Estera – Maria, de 14 ani și Mihai – Antoniu, de 10 ani.
Într-un interviu pentru România Liberă, Aurel Cocon a povestit cum a început să picteze și cum se împacă arta cu meseria de polițist.
România Liberă: De când aţi început să pictaţi efectiv? Cine v-a îndrumat? Mai aveţi vreun artist în familie? Aţi urmat o şcoală în domeniu?
Aurel Cocon: Am avut şansa să cresc într-o familie în care pânzele erau mereu întinse şi vopselele aşezate pe paletă pentru că tatăl meu, Mihai, a fost pasionat de pictură. Pe lângă sutele de tablouri şi pirogravuri pe care le-a lăsat în urmă, au rămas şi două monumente, unul dedicat împlinirii a 200 de ani de industrie la Reşiţa şi altul închinat eroilor din localitatea Târnova, căzuţi în cele două războaie mondiale. Pentru primul tablou pe care l-am pictat, nu a trebuit decât să mă aşez lângă tatăl meu, să iau o pensulă şi o bucată de placaj şi să imit ceea ce făcea. Peisajul realizat la 6 ani, pe care, cu mare dificultate am reuşit să aştern semnătura, stă şi acum pe un perete al locuinţei.
Mai târziu, în timpul liceului, am urmat şi absolvit cursul de pictură al Şcolii Populare de Artă din municipiul Reşiţa, la clasa pictorului Petru Galiş, care pe lângă artist, era şi un pedagog de excepţie. Am avut, de-a lungul timpului, mai multe expoziţii de grup la galerii din Reşiţa şi la Casa de cultură a Ministerului Afacerilor Interne din Bucureşti, însă nicio satisfacţie nu a fost mai mare decât cea adusă de copii, atunci când au câştigat premii şcolare pentru pictură, dovedind că talentul se moşteneşte în familie. Este puţin probabil ca vreunul dintre copii să facă o profesie din artă, însă sunt convins că indiferent de cariera pe care o vor alege, simţul frumosului şi bunul gust dobândite prin practicarea picturii le vor îmbogăţi vieţile.
R.L: Cum se împacă pasiunea dumneavoastră cu meseria de poliţist?
A.C: În general, munca obligă la găsirea unor căi de relaxare, a unor supape pentru reducerea presiunii, iar în cazul meu, calea către echilibru este mijlocită de pictură. Paradoxal, cu cât stresul de la serviciu creşte, cu atât temele alese şi atmosfera tablourilor devin mai senine şi mai calme.
R.L: Ce vă place să pictaţi cel mai mult? Ce vă este cel mai uşor să pictaţi şi ce vi se pare mai complicat?
A.C: Ca pictor trăitor în Banatul Montan, mi-a fost imposibil să ignor frumuseţea şi unicitatea locurilor şi să nu abordez tema peisajului. Am pictat atât peisaje în care am încercat să surprind natura sălbatică, neatinsă de om, cât şi peisaje rustice, cu gospodării în care timpul pare să se fi oprit. Nu am ocolit nici portretele, pe care le abordez cu aceeaşi plăcere cu care pictez peisaje. Mărturie a acestei preocupări sta galeria de portrete ale foştilor şefi de inspectorat, aflată la sediul Inspectoratului de Poliție Județean Caraş – Severin şi cea a foştilor şefi ai Inspectoratului General al Poliţiei Române, aflată la Muzeul Poliţiei din Târgovişte.
Cu toate acestea, libertatea deplină o oferă picturile abstracte, ale căror curbe ascund un alfabet şi o logică particulară, singurele apte să materializeze ideile difuze şi contradictorii, inaccesibile limbajului convenţional. Tablourile de acest gen cresc în jurul ideii iniţiale, pe care o îmbogăţesc, iar la final par să aibă propria voinţă, cerând să fie completate într-un mod precis. Experienţa elaborării unui astfel de tablou echivalează cu o ascensiune pe un versant, la finalul căreia, din vârf, poţi vedea partea de dincolo, care ţi-a fost ascunsă şi poţi cuprinde roată întreaga zare.
R.L: Ce înseamnă pictura pentru dumneavoastră?
A.C.: Pictura este modul în care îmi comunic cel mai uşor sentimentele, dar şi un limbaj alternativ în care gândesc şi în care îmi pot ordona ideile. Un peisaj poate fi o simplă exclamaţie admirativă în faţa frumuseţii naturii sau poate fi o oglindă a propriei personalităţi, o proiecţie în afară a sentimentelor, prin mijlocirea elementelor naturii. Nu am transformat pictura într-o sursă de venit, majoritatea tablourilor le-am oferit cadou în diferite împrejurări. Asemenea croitorului fără haine, păstrez acasă puţine dintre tablourile pe care le-am realizat.
R.L: Mai aveţi şi alte pasiuni în afară de pictură?
A.C.: Mai există un hobby care îşi dispută cu pictura puţinul timp liber care îmi rămâne. De la vârsta de trei ani colecţionez insigne şi medalii, astfel că, în cei aproape 45 de ani de „exploatare a acestui zăcământ” am ajuns să număr aproximativ 7.000 de piese. Toate piesele colecţiei sunt organizate pe tematici şi păstrate pe panouri standardizate pentru expoziţii. O simplă panoplie ce cuprinde ordine, medalii şi insigne dintr-o anumită perioadă, reuşeşte să învie o întreagă epocă.
Este o experienţă interesantă să vezi panouri ce păstrează ordine şi medalii pentru activitatea în serviciul regelui, împreună cu insigne de străjeri, cercetaşi şi reclame la produsele din perioada interbelică, alături de panouri cu ordine şi decoraţii în serviciul R.S.R., însoţite de insigne de pionieri şi de firme din perioada comunistă. O astfel de colecţie pare un simplu mod de deconectare şi divertisment, dar nu trebuie uitat că insignele sunt izvoare istorice şi că salvarea lor de la distrugere, pierdere sau casare, înseamnă şi salvarea de la uitare a unei părţi din trecut. În 28 mai, I.P.A. Regiunea 1 Bucureşti a organizat a doua ediţie a Expoziţiei Internaţionale a Colecţionarilor din Ministerele de Interne – ROCOP, ocazie cu care a fost pus în joc un trofeu pentru cea mai valoroasă colecţie prezentată, pe care am avut surpriza şi bucuria să îl câştig.
R.L: Ce planuri de viitor aveţi ?
A.C: Aş vrea să păstrez şi pe mai departe acelaşi echilibru între familie, munca de poliţie, pictură şi celelalte pasiuni.
Citește și celelalte interviuri ale seriei ”În spatele uniformei”:
FOTO. Cum a ridicat un criminalist fotografia de investigații la rang de artă
FOTO. Vechea tradiție maramureșeană a cioplitului, ținută în viață de un polițist de frontieră
FOTO+ VIDEO. Cum se împacă meseria de jandarm cu cea de artist popular
FOTO. Interviu cu un criminalist român: Dumnezeu creează prin mâinile mele
FOTO. Artă la Poliție. Povestea Otiliei Ion, polițista care coase goblenuri
