Cât gunoi mai încape sub preşul Trezoreriei şi pentru câtă vreme?
Cu toate efectele neplăcute, tăierea salariilor şi a pensiilor speciale părea să aibă un merit: acela că a stabilizat finanţele publice. Realitatea a demonstrat însă că nu-i aşa. Bugetarii au câştigat în justiţie şi aşteaptă de la ministerul Finanţelor aproape două miliarde de euro, potrivit ZF, iar pensionarii au câştigat mii de procese şi aşteaptă să fie repuşi în drepturi, aşa cum a arătat recent România Liberă. În cazul salariilor, Guvernul a decis deja: Plăţile vor fi reeşalonate pe parcursul următorilor trei ani.
Aparent, bugetul tot a rămas în câştig. Vor primi banii înapoi doar bugetarii care au mers în instanţă şi îi vor primi mai târziu. Practic, câştigul este fals. Un împrumut transparent, de pe piaţa liberă, ar fi avut aceleaşi efecte concrete chiar dacă – judecând strict contabil – deficitul ar fi arătat o cifră mai mare. Iar faptul că bugetarii care n-au mers în instanţă nu primesc nimic ar trebui să sune tot ca o veste proastă. El denotă doar că avem de-a face cu un stat discreţionar şi ticălos, care nu merită încredere ci doar replici pe măsură.
Miliardele care vor trebui plătite în anii următori se adaugă la datoria publică, deşi contabil nu figurează acolo. Nu doar plăţile către bugetari şi pensionari sunt în această situaţie. Se adaugă arieratele către companiile private, care însă au fost, din fericire, în bună parte plătite). Se adaugă datoriile companiilor de stat care sfârşesc inevitabil prin a fi şterse sau suportate de la buget an de an până când se va găsi o soluţie. Se adaugă despăgubirile, penalităţile şi costurile suplimentare pentru contractele publice anulate sau întârziate – de ordinul sutelor de milioane dacă nu al miliardelor de euro în fiecare an. Şi, mai mult decât orice, se adaugă angajamentele luate de stat cum că va plăti pensiile viitoare atunci când colectează lunar o treime din fiecare salariu brut. Chiar dacă aceste obligaţii nu sunt luate în calcul la datoria publică, ele au acelaşi efect ca o obligaţiune sau ca un credit bancar obişnuit. Desigur, dacă statul are de gând să le plătească.
Cu tot mai puţini salariaţi şi tot mai mulţi pensionari, falimentul finanţelor publice este nu doar previzibil în următorii 30 de ani. Dacă nu se schimbă ceva, este inevitabil.
România stă liniştită deocamdată pentru că datoria publică depăşeşte cu puţin 30% din PIB. Liniştea asta e de rău augur şi denotă lipsă de viziune nu doar pe termen lung ci şi pe termen mediu.
În Irlanda a fost nevoie de numai trei ani pentru ca datoria publică să sară de la 30% la 100%. Diferenţa este însă că Irlanda a sacrificat orice pentru a păstra jos taxarea afacerilor (12,5%), are cea mai mică taxare a muncii din UE (sub 30%) şi cea mai mare vârstă efectivă de pensionare (64 de ani şi o lună).
România a “stimulat” afacerile prin impozite forfetare, TVA mărit şi hărţuire fiscală, are una dintre cele mai ridicate taxări ale muncii (43% – peste Suedia!) şi cea mai mică vârstă efectivă de pensionare (56 de ani şi o lună).
Dacă adăugăm că Irlanda este căutată de companiile de înaltă tehnologie pentru cât de educată este forţa sa de muncă în timp ce forţa de muncă educată din România fuge să-şi caute de muncă la companiile de înaltă tehnologie din afara ţării, concluzia este limpede şi tristă: Situaţiile în care se află acum Irlanda sau chiar Grecia sunt glume. România are datorii necontabilizate mult mai împovărătoare, iar peste 30 de ani nu va mai fi aproape nimeni care să plătească impozite. Sau chiar mult mai devreme.
Citeşte şi Unde a văzut Boc 250.000 de angajări
