V-ați săturat deja de litania politic-corectă că „Toată lumea trebuie să-și plătească taxele și impozitele și că ANAF-ul are, în principiu, dreptate, să strivească mica evaziune, care ar produce o pagubă la bugetul de stat similară cu marea evaziune? Dacă nu, vă spunem noi că nu este adevărat.
Nenorocirea României este că cetățeanul a pierdut obișnuința de a acționa liber ca în pre-comunism iar statul a păstrat obișnuința de a acționa discreționar, ca în comunism. Starea naturală a funcționării relațiilor între indivizi ar trebui să fie guvernată de libertate în vreme ce orice intervenție a statului trebuie justificată pe baza unei relații contractuale între numitul stat și cetățeni. Altfel spus comerțul liber între indivizi și companii este natural și va dura cât va dura omenirea și nu trebuie justificat. Intervenția unei entități externe care este statul trebuie justificată din punctul de vedere al moralității publice, adică din punct de vedere politic. Sarcina morală și/sau socială și politică a justificării intervenției statului – care se manifestă în primul rând ca perceptor de taxe și impozite – trebuie justificată în permanență pentru că este un contract provizoriu între indivizi și asociații de indivizi și o altă asociație de indivizi care reclamă autoritate asupra tuturor.
În schimbul acestei intruziuni brutale în relațiile interumane care sunt schimburile comerciale, autoritatea, statul, trebuie să furnizeze niște servicii și justificări pentru serviciile pe care le prestează. Banii din taxele și impozitele plătite de cătățean trebuie să se regăsească în proiecte comunitare cum ar fi siguranța și ordinea publică și, eventual, de infrastructură, utilități și orice altceva este pe măsura taxelor plătite. Altfel spus, sarcina de a produce o justificare pentru care percepe taxe și impozite aparține statului. De aceea guvernul face un proiect de buget pe care îl propune spre aprobare parlamentului. Ca să justifice intruziunea în viața și activitatea economică a indivizilor. De ce le ia banii și ce face cu ei. Acesta este ABC-ul contractului social și democrației liberale.
Rezultă că statul nu poate pretinde prestații fiscale dacă nu își îndeplinește partea sa de contract. Dat fiind că în România ordinea firească a fost pervertită de comuniști, a fost inversată și ordinea obligațiilor. Statul, în aroganța lui, pretinde cetățeanului să-și achite obligațiile contractuale fără ca el însuși să presteze serviciile cerute. Avem de-a face cu cel mai corupt Stat (sau Guvern, tot aia, în acest caz) – dovedit prin hotărâri judecătorești – din istoria multiseculară a românilor și ar trebui să ne supunem fără să crâcnim unui cod fiscal realizat de un om cu tablouri în pereți, nu pe pereți? Nu, mersi!
De trei ani, guvernul Ponta – socialistul – adoptă măsuri economice și fiscale – acciza pe carburanți, taxa pe stâlp, etc – care lovesc în primul rând în întreprinderile mici și mijocii și favorizează statul și marile corporații. Acum, campania „antifraudă” a ANAF lovește tot în IMM-uri. La un mare angrosist care face evaziune și este vizat de ANAF, sunt luați ostatici zeci, dacă nu sute de mici comercianți. Dacă ar fi vorba de companii prospere, ar fi ceva, dar vorbim de oameni care trăiesc la limita subzistenței care abia își susțin familia și cel mult unul sau doi angajați. Lozinca politic corectă propagată peste tot este că „toată lumea trebuie să-și achite obligațiile față de stat”, în frunte cu domnul Diaconu de la ANAF, care a declarat război micii evaziuni în care vede sursa fundamentală a șpăgii și corupției. Avem o veste pentru domnul funcționar de stat Diaconu: E pe dos. Sursa corupției și șpăgii este statul care cere taxe și impozite, nu cetățeanul care încearcă să-și limiteze pagubele.
Campania ANAF se va dovedi, până la urmă o fâsâială – „a dud” cum îi zic americanii – sau o dudă pe românește. Și dacă lumea nu plătește? Ce-o să facă guvernul? O să declanșeze o campanie împotriva oamenilor care trăiesc de pe azi pe mâine din salarii la negru? O să-i bage pe toți la închisoarea datornicilor? Am publicat recent o știre despre dimensiunea evaziunii fiscale mari pe care o practică mafiile din Occident în România. În raportul amintit nu sunt incluși rușii, turcii, arabii, țiganii și românii care fac mare evaziune pe scară largă. Iar statul român se prăvale, cu toată puterea lui, asupra comerciantului cu xerox de la Universitate? Ce diferență este între Ponta și Băsescu, apropo de omul cu xeroxul, în materie de răspândire a poverii peste marea masă a contribuabililor și protejarea marilor corupți? Nici una.
Băsescu a venit cu unul din celebrele sale panseuri la B1 să spună, declarație reluată cu entuziasm de domnul Diaconu de la ANAF-ul lui Ponta, că mica evaziune produce un prejudiciu la buget egal cu cel al marii evaziuni și că trebuie executați împreună la fel. Concluzia? Bine le face micilor evazioniști. Băsescu nu a făcut decât să-și dovedească aceeași limită de gândire etatistă pe care a dovedit-o în mai 2010, când cu tăierile de salarii și creșterea de TVA. Atunci, am criticat măsurile guvernului anunțate vesel de președinte pentru că a redistribuit în mod laș mizeria peste întrega populație în loc să facă ceea ce trebuia: să reducă cheltuielile statului. Acum, cu dezvăluirile din dosarele DNA privind restituirile, avem o idee mai clară despre destinația pe care au luat-o banii contribuabililor – de la contribuabil la mafioți – dar chiar cu toată corupția implicită, imperativul trebuia să fie unul simplu: La vremuri de criză, cel mai mult trebuie să sufere statul, cel mai puțin cetățeanul. La noi, a fost invers. Ca urmare, prezervarea micilor afaceri, chiar în condiții de criză, chiar în condiții de evaziune, poate ține o economie în viață. De aceea, pe lângă că afirmația că marea evaziune este egală cu mica evaziune este o mare minciună economică – pentru că în mica lor evaziune de subzistență micii comercianți generează venituri care sunt cheltuite și generează venituri la buget prin TVA, pe când marea evaziune generează venituri care, o dată încasate, sunt repatriate – este și o mare neînțelegere (ca să nu spunem ticăloșie) politică. NU NOI SUNTEM DATORI STATULUI, STATUL NE ESTE DATOR NOUĂ. Deci când vine să îmi ceară banii, Statul trebuie să dovedească ca a prestat, nu eu. Domnii Ponta și Diaconu îmi sunt datori mie, nu eu lor. Or statul român nu prestează. Statul român acționează discrecționar și abuziv. Dacă eram în America sfârșitului de secol al 18-lea, acest abuz fiscal ar fi fost numit „tiranie” și ar fi fost motiv de revoluție. În România de azi poate fi, dacă nu motiv de revoluție, atunci unul de nesupunere civică.
Joi a fost difuzată cu furie o știre că ANAF a închis un angrosist de legume-fructe,operațiune prezentată drept un mare succes. Bun. Câți angrosiști de felul acesta sunt în București, raiul mafiilor și evazioniștilor din România și nu numai? Câți angrosiști de felul acesta operează în jurul Capitalei și pe câți i-a călcat ANAF-ul cu consecințe serioase asupra bugetului de stat? Cum poți să aloci fonduri pentru controale ca să închizi o terasă din campusul universitar Regie când n-ai avea, nici dacă ai vrea, resursele și curajul să te ocupi de fenomenul „Europa – Dragonul Roșu”. Îi ține curajul fiscal pe domnii Diaconu și Ponta să atace cancerul „Europa”? Nu, cum nu i-a ținut nici pe domnii Boc și Băsescu. Așa că a se slăbi cu indignarea domnilor Ponta și Băsescu față de mica evaziune!
Mica evaziune este măsura relațiilor comerciale naturale care se încăpățânează să existe așa cum au existat și sub opresiunea comunistă și au asigurat, prin piețe, supraviețuirea orașelor. Mica evaziune este cea ce făcea ca țăranul care își vindea găina în afara mercurialului și vițelul sub amenințarea pușcăriei să devină „infractori”. Mica evaziune sau piața neagră este ultimul refugiu al individului care vroia să subziste. Victor Ponta pare să viseze la refacerea acestui stat totalitar cu scopul „nobil” de a aduce bani la Stat. Dar „a aduce bani la Stat” nu este și nu a fost niciodată un scop legitim decât pentru Stat. Pentru restul românilor, scopul este să pună mâncare pe masă și să țină copiii la școală. Statul mai poate să aștepte. Din acest punct de vedere, susținem micul evazionist în contra Statului. Revolta împotriva tiraniei fiscale e o măsură a sănătății sociale și a libertății.
