In memoria lui Octavian Paler, "Romania libera" publica in editia de fata unul dintre cele mai importante editoriale scrise de marele publicist. Comentariul a aparut in ziarul nostru pe 25 ianuarie 1990 si a fost unul dintre primele semnale de alarma trase asupra pericolului confiscarii Revolutiei romane. Octavian Paler a fost redactor-sef al Romaniei libere in perioada 1970-1983.
In 1945, cand s-a format Guvernul Groza, aveam optsprezece ani si-mi era sila de politica. Imi traiam sfarsitul adolescentei, retras printre carti, fara sa inteleg prea bine ce se petrecea. In ianuarie 1990, inteleg, din nefericire, ca povestea risca sa se repete, ca acestei mult prea incercate tari i se poate refuza din nou viitorul. Atunci, in 1945, ceea ce a decis a fost pumnul lui Visinski. Acum al carui pumn a cazut in balanta? O vom sti, probabil, candva. Marti seara, o seara neagra pentru mine, am fost tentat sa ma retrag iarasi printre cartile mele. Ce rost are? mi-am zis. Lumea aceasta nu e facuta pentru idealisti. Daca nu dau curs acestei tentatii, sau nu-i dau inca, e din pricina ca revolutia romana a spulberat si limitele singuratatii mele. M-a scos in strada. M-a obligat sa merg in Piata Universitatii, sa ma rusinez de prejudecatile mele, sa ma uit la tinerii care infruntau acolo gloantele si sa ma intreb: cum am putut, Doamne, sa cred ca suntem un popor condamnat sa rabde? Cum am putut sa cred ca tinerii din Romania n-au nici un ideal? Din pacate, am avut dreptate sa ma tem in ultimele saptamani de ceea ce se semnaliza din culise. Marti seara am avut confirmarea. Am urmarit consternat reportajul transmis de televiziune de la sedinta Consiliului Frontului Salvarii Nationale. Consternat nu numai de decizia Frontului de a se prezenta in alegeri, ci si de modul in care s-a adoptat aceasta decizie; prin ridicare de maini, de parca era vorba de o hotarare oarecare. In plus, senzatia, extrem de angoasanta, care ma urmarea, era ca totul avea ceva din aerul sedintelor fostului partid comunist. A fost pentru mine, marturisesc, seara spulberarii iluziilor. Acum, in ce ma priveste, inclin sa cred ca actiunea de delapidare a revolutiei a iesit din culise, intrand in faza ei oficiala. si cui sa reprosez aceasta teribila dezamagire? Adevarul e ca unii dintre liderii Frontului au declarat demult, inca de la 31 decembrie, cand nici un partid nu era inregistrat legal, ca Frontul intra in campanie electorala! E vina noastra, ca n-am fost atenti, ca ne-am lasat derutati de declaratiile altor lideri ai aceluiasi Front, care ne asigurau – de ce oare? – ca nu vor sa candideze, ca inteleg caracterul provizoriu al "miscarii" din care fac parte.
Am spus "miscare", deoarece asa sustin liderii ei, ca Frontul ar fi o miscare, dar ce temei are aceasta afirmatie? Sa-mi fie permis sa recapitulez. Cand primii membri ai actualului Consiliu au urcat in balconul fostului sediu al CC al PCR in seara zilei de 22 decembrie, dictatura lui Ceausescu era doborata. Astfel spus, dictatura a fost rasturnata fara participarea Frontului. A fost rasturnata de catre tara, de catre popor, iesit spontan pe strazi. Liderii de azi ai Frontului au fost chemati, in vidul de putere creat, sa asigure lichidarea actiunilor de ariergarda ale elementelor disperate, ramase fidele dictaturii doborate, precum si gestionarea treburilor publice pana la alegeri, ca un guvern provizoriu. Nimeni nu banuia atunci ca Frontul, improvizat in valtoarea evenimentelor, va pretinde dupa o luna ca este o miscare. Ce fel de miscare? Lista initiala a consiliului cuprindea mai putin de 20 de persoane. In majoritate, disidenti solitari, care nu se cunosteau intre ei. Apoi, consiliul s-a extins. A ajuns sa cuprinda peste 140 de persoane. Care au fost alese cum? Opinia publica nu stie.
Putem face doar ipoteze. O miscare presupune, cum arata orice dictionar, organizarea unui mare numar de oameni in sprijinul unei idei, al unui scop comun. Ce idee comuna poate uni o formatie eclectica, hibrida, in care, simplificand, fosti disidenti stau alaturi de fosti privilegiati ai fostului regim?
Comparatia cu Forumul Democratic din Cehoslovacia e lipsita de orice fundament. Caci Forumul Democratic din Cehoslovacia a jucat un rol determinant inainte de rasturnarea structurilor totalitare, a fost motorul revolutiei de catifea, avand meritele si caracteristicile unei miscari autentice, care a luptat pentru o schimbare de esenta, nu a constituit rezultatul schimbarii. Comparatia nu rezista si probabil s-a apelat la ea in scopuri electorale, in dorinta de a crea aparentele unui alt gen de legitimitate decat aceea de care se poate bucura Frontul. Ca sa nu mai spun cat de uluitoare mi s-a parut comparatia cu Solidaritatea poloneza! Oare se crede ca nu stim cum s-a format Solidaritatea si ce rol a jucat ea mult inainte de a se ajunge la guvernul Mazowiecki?
In fapt Frontul s-a angajat in limite foarte bine determinate sa-si asume rolul de administrator politic de tranzitie. Lucrurile s-au complicat abia dupa aceea, prin derogare de la declaratiile initiale. In aceasta perioada, Frontul a dat uneori semne de autoritarism, alteori de slabiciune. Unele din actiunile sale au starnit sperante. Altele au starnit confuzii. Exista, ce-i drept, semne ca Frontul, depasindu-si legitimitatea limitata, pregateste o succesiune abuziva, preluand structuri si chiar metode ale fostului partid comunist, dar cine ar fi crezut ca se va merge atat de departe? Pana acum, n-am vorbit decat de ingrijorari. Acum ma stapaneste un sentiment de adanca frustrare. si ce frumoase perspective deschisese Romaniei revolutia! Revolutia noastra insangerata si pura. Am dat martiri in cateva zile pentru o istorie intreaga, dar n-am avut se pare norocul ca sacrificiul lor sa fie inteles si respectat de catre cei care vor o restauratie originala, caci aceasta e in esenta faimoasa cale originala de democratie, de care ni se vorbeste de la o vreme: un fel de restauratie. si nu ma mir ca doamna Doina Cornea a refuzat, dupa admirabilul ei curaj in confruntarea cu dictatura, sa devina prizoniera unui simulacru de democratie, in care gravitatia ideologiei ce a adus atatea nenorociri tarii pare sa joace un rol important. Ma intreb care va fi atitudinea celorlalti intelectuali marcanti din Front, care s-au distins prin rectitudinea lor morala. Vor accepta oare sa cautioneze, prin prezenta lor, o delapidare a revolutiei? N-ar fi oare cazul ca politicienii de vocatie din Front sau cei care au ambitia sa devina sa fie lasati sa-si asume singuri aceasta ilegitima legitimitate pe care si-a construit-o Frontul Salvarii Nationale, la adapostul euforiei noastre si al grijilor create de ea? As putea fi intrebat: de ce am devenit, brusc pesimist?
Doar exista, in fata, alegerile. Iata de ce. Intai. Oare nu e adevarat ca orice forta politica ar fi venit pe valul revolutionar ar fi abrogat legile facute de Ceausescu si ar fi actionat pentru redresarea tarii din dezastrul provocat de dictatura? si nu e oare adevarat ca Frontul Salvarii Nationale a transformat aceasta obligatie, ce tinea de logica lucrurilor si de bunul simt, in capital electoral propriu? Deceausizarea nu e o initiativa a Frontului. E un imperativ al revolutiei si nu e cazul sa fie asumata de nimeni. Sa fiu bine inteles, nu neg munca desfasurata de Front, nici n-o pun in discutie. Protestez numai impotriva transformarii unei indatoriri incredintate de revolutie in capital electoral unilateral. Asa cum arata lucrurile acum, s-ar putea vorbi despre un paradox straniu. Ma tem ca alegerile vor fi frauduloase chiar daca voturile vor fi numarate corect. Aici se afla cauza principala a amaraciunii care m-a cuprins dupa lovitura de teatru de marti. Caci Frontul Salvarii Nationale se afla practic in campanie electorala inca din zilele in care liderii sai ne asigurau ca n-au intentii politice de perspectiva. Ei si-au asigurat sansa sa devina populari, dand interviuri, vorbind tarii despre munca lor, in timp ce bietii lideri ai partidelor politice beneficiaza doar de conditia plictisitoare de oratori care incearca disperati sa atraga atentia asupra platformelor lor politice. In aceasta ordine de idei, nu e oare revelator amanuntul (dar e un amanunt?) ca directorul general al Radioteleviziunii este membru al Consiliului Frontului si chiar purtatorul de cuvant al Frontului? Cat de libera e, asadar, Radioteleviziunea Romana libera? Pe scurt, fara sa fi avut alta legitimare decat pe aceea de a evita un vid de putere, Frontul Salvarii Nationale transforma din ce in ce mai mult mandatul sau provizoriu intr-un mijloc fatis de a se instala la putere, ingreunand accesul real al partidelor politice la dialogul cu tara. De altfel, faptul ca se ocupa de probleme de perspectiva nu e oare o dovada ca Frontul are o idee cel putin curioasa despre democratie si despre respectarea angajamentelor sale initiale? El spune "vrem" sau "nu vrem", cu bataie lunga , inainte de a lasa tara sa spuna "ce vrea" si "ce nu vrea". si parca aceasta practica ne aduce aminte de unele lucruri cunoscute. Oare cand vom auzi ca in Romania va exista democratie de tip occidental, cand va face plopul mere si rachita micsunele?
In al doilea rand, multi isi pun intrebarea: Bine, bine, daca nu Frontul, atunci cine? Voi incerca, poate, cu un alt prilej sa schitez cateva ipoteze. Ceea ce as vrea sa spun deocamdata este ca lumanarile care ard pe altarele martirilor nostri s-ar putea sa arda si pe mormantul revolutiei. si ca, daca alte cai sunt, pentru moment, nesigure, calea pe care s-a angajat Frontul este o primejdie sigura. As vrea sa ma insel, dar ma tem ca ea risca sa duca la restaurarea, sub alte forme, a partidului unic, la pierderea, poate definitiva, a sanselor Romaniei de a deveni o tara cu adevarat democratica. Oricum, tineti minte seara de 23 ianuarie 1990. Seara aceasta s-ar putea sa fie inceputul sfarsitului revolutiei romane. Iluziile au durat numai o luna.
Editorialul a aparut in Romania libera la data de 25 ianuarie 1990
