Într-o discreţie de catedrală, ţărăniştii s-au reunit pentru a-i omagia pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache sâmbătă, în sala Horea Bernea a Muzeului Ţăranului Român. Toate facţiunile s-au regrupat în memoria martirilor Partidului Naţional Ţărănesc, de la înfiinţarea căruia s-au împlinit 90 de ani. A lipsit doar aripa omului cu ştampila, nerecunoscut de către majoritatea celor care n-au tranzacţionat principiile şi nu şi-au schimbat partidul precum metresele mănuşile de dantelă.
Pentru alegerile de anul acesta, partidul lui Maniu&Mihalache nu poate fi identificat pe buletinele de vot, fiindcă detractorii săi de azi au avut grijă să-l ţină departe de opţiunea alegătorilor.
Prezent la întâlnirea de la MTR, fostul preşedinte Emil Constantinescu s-a plâns că, deşi înregistrăm o creştere economică, ţara noastră trece printr-o gravă criză morală.
PNŢCD nu există în alegerile de anul acesta, dar e adânc zidit în construcţia identităţii naţionale. A-i renega doctrina, acum, când nori roşii se adună deasupra Transnistriei, când tot mai evidente sunt tendinţele agresive ale Rusiei asupra vecinătăţii imediate, e ca şi cum ţi-ai repudia originile ardelene ale bunicilor din regimul austro-ungar.
Dacă discursurile istoricilor au fost moderate, Marius Bostan şi Anca Cernea, reprezentanţii noului val ţărănist, au fost extrem de critici, nu atât la adresa lui Aurelian Pavelescu, cât asupra unui „turnător dovedit“, făcând referire la Marian Munteanu, noul aliat al omului cu ştampila. Sala s-a ridicat în picioare când fostul ministru al Comunicaţiilor a exclamat: „E inadmisibilă alianţa cu un filorus“. Acum, când oamenii lui Dughin colindă mănăstirile Moldovei, când unii dintre mai-marii generali ai serviciilor secrete sunt măsuraţi şi-n limba de la pantof pentru a nu da do-cumente secrete inamicului, e mai mare nevoie de renaşterea unui partid naţionalist autentic românesc, nu fabricat în laboratoarele secrete şi capsalizat de cine ştie ce conservă.
PNŢ a reuşit Marea Unire pentru că Iuliu Maniu a ştiut să fandeze cavalereşte, atunci când poporul român era mult mai singur şi nereprezentat în Parlamentul Imperiului dual, austro-ungar. Retragerile sale au fost paşi strategici pentru asaltul final. El nu a biruit aşa de mult cu armele, cât mai ales cu cuvintele. La începutul anului 1918 a fugit de pe frontul din Italia, unde era comandant de baterie, şi s-a prezentat în faţa lui Von Straeger Steiger, ministrul de război al Marelui Imperiu. „Şeful suprem al armatei i s-a adresat cu reproşuri: «Dumneata nu ştii că trebuie să te adresezi orga-nelor superioare pe cale ierarhică? Mergi la comandantul diviziei militare, de acolo la regiment, de la regiment la divizie, la corp de armată şi după aceea poţi să ajungi aici. Dar dumneata ce poziţie ai?». La care Maniu, foarte senin, i-a răspuns: «Sunt dezertor de pe front». Colonelul i-a răspuns: «Nu crezi că poţi fi arestat şi împuşcat?». La care Maniu a răspuns: «Nu, pentru că nu sunt un simplu locotenent al Majestăţii Sale, sunt reprezentantul poporului român».“ După câteva luni, organiza comandamentul de apărare al Vienei, cu ardelenii lui, pentru ca la 1 Decembrie 1918 să proclame Marea Unire.
Guvernul român a înfiinţat departamentul Centenar pentru 2018. Zvonurile dinspre Budapesta sunt tot mai alarmiste, privind reescaladarea unui nou conflict interetnic în Ardeal. Tancurile armatei ruse sunt retrase spre Moscova, semn că se pregăteşte o nouă agresiune militară. Săptămâna trecută, două avioane ruseşti s-au rătăcit, chipurile, pe cerul României. Acordul de la Montreux, semnat în 1936, care prevedea clar regimul militar al strâmtorilor din jurul Mării Negre şi Mării Egee, e total defavorabil ţării noastre în condiţiile unui atac rusesc, mai ales că Turcia şi Bulgaria, deşi membre NATO, fac deja bezele infanteriştilor ruşi care se desfăşoară nestingheriţi de nimeni în Siria. Putin vrea să pună în practică visul lui Petru cel Mare, culoar spre marea cea mare.
Specialiştii militari spun că forţa noastră de rezistenţă armată, în cazul unei invazii ruseşti, este de doar 18 ore. Activarea articolului 5 din Tratatul Altanticului de Nord, care prevede orice că orice atac militar asupra unui stat membru al Alianţei NATO este un atac îndreptat împotriva tuturor celor 26 de state membre, durează cam 72 de ore, spun specialiştii. În condiţiile în care Strâmtoarea Bosforului este închisă fregatelor americane, România poate fi o ţintă uşoară. E un scenariu despre care se vorbeşte tot mai mult în înaltele sfere militare. Sperăm ca zvonurile să fie infirmate, temerile să fie nejustificate.
Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de reactivarea unui partid istoric şi a doctrinei sale morale. Iuliu Maniu este cunoscut în istorie mai mult pentru ceea ce ar fi putut să facă, decât pentru ceea ce a făcut, avea să recunoască discipolul său Corneliu Coposu. Idealurile sale trebuie fundamentate într-un nou document pragmatic de securitate naţională.
Rămăşiţele pământeşti ale martirului ucis la Sighet sunt de negăsit. Ne pregătim să sărbătorim Marea Unire. Dar principiile lui Iuliu Maniu, un adevărat bărbat de stat, care a ştiut chiar să lupte cu arma în mână pentru apărarea Vienei şi cu mintea să conducă două guverne interbelice, trebuie continuate de bărbaţi oneşti, fără veleitari şi fripturişti, aşa cum avea să-i portretizeze foarte bine Nicolae Iorga pe traseiştii politici.
Avem nevoie de revenirea pe scena politică a partidului lui Iuliu Maniu şi a ţărănismului lui Ion Mihalache. Ţinuta mo-rală a Seniorului caută un ade-vărat bărbat de stat care să adu-că în Parlament patriotismul luminat, şi nu matrioştele naţionaliste, stipendiate pe ascuns de Moscova.
Să organizezi sărbătorirea celor 100 de ani de la Marea Unire şi să nu fii în stare – ca guvern – să reabilitezi casa Bardului de la Bădăcin e o mare ofensă. E ca şi cum americanii şi-ar sărbători independenţa fără a-şi aminti de rădăcinile lor europene. Nu poţi să fii demn şi să priveşti limpede viitorul fără a-ţi recunoaşte trecutul. Un popor care nu are trecut e ca un copac fără rădăcini.
Pe şevaletul electoral sunt desenate astăzi tot felul de figurine naţionaliste, fără consistenţă şi tradiţie. Ce e val ca valul trece, ar spune nu numai poetul.
Băieţii aflaţi la butoanele sistemului au găsit fel de fel de ferestre de oportunitate: salvaţionismul de tip plicuşordan, antieurope-nismul gregar, naţionalismul putrezicios, socialismul baro-nial şi liberalismul de cabaret Voltaire. Lipsesc doctrinele morale.
Dar poate timpul nu e pierdut.
O răsucire a acelor istoriei ar fi o oportunitate, şi nu o ame-ninţare. Dar cine să ştie cum să transforme ameninţările în oportunităţi?
Există surogate de socialism, şerbet de liberalism, conserve de naţionalism, dar nu avem un partid naţionalist autentic românesc.
Poate că timpul renaşterii PNŢCD, partidul care ne-a readus în NATO şi UE, nu a venit încă. Suntem la fel de răbdători ca timpul lui Marin Preda.
Loialii pot să aştepte, opor-tuniştii să danseze, dar balul cel mare se dă doar în faţa Regelui. Dar cine să ne readucă Regele sau cine să ne fie Mareşal?
Între pragmatismul conjunctural şi patriotismul moral, prefer ultima variantă.
