În vara anului 1917, un ţăran rus, asistând la unul din seminariile de propagandă socialistă, afirma că socialiştii ar trebui excluşi din viitoarea Adunare Constituantă a Rusiei, deoarece socialismul a crescut din capitalism. Logica implacabilă a inimii din spatele acestei afirmaţii este simplă: capitalismul este urât atât de visceral, încât orice are de-a face cu el trebuie respins, chiar şi antiteza sa.
Câteva luni mai târziu, o sectă absolut marginală de revoluţionari socialişti – bolşevicii – prelua puterea pe străzile Sankt Petersburgului, influenţând pentru totdeauna traiectoria istoriei umanităţii.
Însă între ţăranul evocat mai sus, care nu prea înţelegea mare lucru din socialism, şi Lenin, şeful suprem al grupului de credinţă bolşevică, există o similitudine amplă, poate nebănuită la prima vedere. Aceasta este sentimentul de alienare profundă faţă de lumea în care trăiau şi dispreţul la adresa a tot ceea ce era identificat cu ordinea existentă. În acest context, când înstrăinarea capătă proporţii totalizante, ideea revoluţionară/utopică ia naştere. Iar aceasta, prin însăşi dimensiunea ei, încetează să mai fie un simplu manual de administrare politică a vieţii mundane pentru un hic et nunc mai bun şi se transformă într-o viziune în care politicul capătă dimensiuni transcendentale. Urmarea este un militantism pe cât de periculos şi agresiv, pe atât de aberant.
De ce vă spun toate acestea? Pentru că exact asta este situaţia cu care se confruntă orice societate modernă în mijlocul unei crize politice şi sociale majore. Aşa cum am văzut în cazul Rusiei, grupuri minuscule precum cele ale lui Lenin, înzestrate cu o determinare ieşită din comun, sunt capabile să preia în mod cu totul improbabil destinele unei societăţi dezorientate la un nivel fundamental de autoreprezentare. Într-o societate desacralizată care traversează o criză profundă de reprezentare simbolică, politicul este chemat să umple golul lăsat şi să dea sens lumii prin noi simboluri de relaţionare cu aceasta. Cei care reuşesc să umple acest gol sunt nu de puţine ori elemente sociale considerate paria la momentul ante-criză, iar pericolul este ca politica să se transforme în noi promisiuni de salvare, în formule mântuitoare în care respingerea in corpore a realităţii produce cele mai halucinante viziuni politice.
Privind la momentul actual prin care trec societăţile vestice şi nu numai, observăm că încă nu am ajuns într-o asemenea situaţie: deocamdată avem de-a face cu o criză „controlată”. Adică nu am atins momentul critic de disoluţie. Dar întrebările pe care trebuie să ni le punem în contextul acestei crize sunt cât de departe suntem de un asemenea scenariu şi ce aşteptări ar trebui să avem de la politică pentru a evita desfăşurări de evenimente potenţial similare celor din Rusia lui octombrie 1917.
Cu privire la primul aspect, auzim, de pildă, din nou tot mai des sloganuri de genul „Moarte capitalismului!” sau „Capitalismul e în fază terminală”. Pe străzile marilor oraşe ale lumii avem grupuri de anarhişti, comunişti, „indignaţi” şi alţii care protestează şi ocupă districte financiare şi ale căror revendicări, dacă ar fi să fie puse în practică, probabil că ar pune pe butuci statele în cauză. Cu alte cuvinte, se pare că avem deja suficiente mişcări sociale care, în caz de escaladare a crizei, ar fi primele „cliente” în coagularea unor curente politice mesianice. Iar aceasta ne aduce la chestiunea crucială a aşteptărilor noastre faţă de politică: ne vom putea proteja de consecinţele catastrofale ale oricărei deraieri istorice în fantasme utopice doar dacă vom şti în momentele-cheie ale oricărei crize că mântuirea şi primenirea personală nu se caută şi nu se găsesc în şi prin politică!
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
