În ‘89 era un student rebel care a avut curajul să se ridice în picioare şi să le ia apărarea revoluţionarilor de la Timişoara. A participat la revoluţie cu speranţa că viaţa lui şi a tuturor românilor se va schimba în bine. După revoluţie, a fost unul dintre tinerii care au încercat să construiască capitalismul în România. A fondat împreună cu alţi doi români şi doi parteneri americani firma de cercetare care astăzi se numeşte Gfk România. Este, de asemenea, unul dintre membrii fondatori AIESEC.
Cosmin Alexandru conduce astăzi propria firmă de consultanţă în branding şi comunicare. Regretă că revoluţia nu a produs în România o schimbare fundamentală şi chiar şi după 21 de ani de la evenimentele din ‘89 brandul României nu este asociat cu valoarea.
Recidivist
Pentru prima dată, în clasa a zecea. la o oră de istorie s-a ridicat în picioare şi a spus că mult-iubitul conducător Nicolae Ceauşescu este de fapt un dictator. Profesoara i-a chemat atunci părinţii la şcoală şi tatăl lui i-a dat o palmă ca să îl înveţe minte. „Era singura modalitate de a salva situaţia”, i-a explicat când au ajuns acasă. L-a sfătuit să încerce pe viitor să îşi păstreze părerile doar pentru el, altfel vor fi cu toţii în pericol.
„Părinţii mei nu au avut atitudini reacţionare, dar în familie am primit o educaţie corectă. Am fost crescut în virtutea unor valori care trăiau, din păcate, numai în familie şi între prieteni. Dar fiind o fire mai rebelă, nu puteam să îmi ţin gura”, povesteşte Alexandru.
În primul an de facultate, după ce a aflat că revoluţia a început la Timişoara l-a contrazis pe profesorul de economie politică şi le-a luat apărarea revoluţionarilor care încercau să schimbe regimul: „Nu ne mai spuneţi minciuni. La Timişoara este o revoluţie împotriva dictaturii!”. În clasă s-a lăsat liniştea.
„Esti nebun?!”, „De ce ai făcut asta?!”, l-au întrebat colegii după ce profesorul a ieşit val-vârtej din sala de curs şi s-a dus direct la decan ca să îl reclame. L-au sfătuit să fugă acasă repede, altfel riscă să „dispară şi să nu mai audă nimeni de el”.
„În perioada 16-22 decembrie, de când revoluţia a început la Timişoara şi până când a ajuns la Bucureşti, au circulat zvonuri prin facultate ca oricine zice ceva va fi ridicat de Securitate şi nu va mai auzi nimeni de el. Situaţia era terifiantă. ASE-ul era o facultate înţesată de activişti de partid şi de propagandişti care erau dispuşi să apere cu orice preţ sistemul”, spune Alexandru.
La scurt timp, profesorul s-a întors cu prodecanul facultăţii ca să îl anunţe că este exmatriculat. Profesorul l-a întrebat dacă nu cumva este un agitator. „M-au avertizat că este o sancţiune minoră şi că trebuie să am grijă ce fac în continuare. Se pot întâmplă lucruri mult mai grave”, povesteşte Alexandru.
De unde atâta curaj?
„Nu a fost un act de curaj sau de bravură, mi s-a părut că e totuşi necesar ca cineva să le ia apărarea oamenilor de la Timişoara care mureau pentru această ţară. Atunci când nişte oameni îşi riscă viaţă pentru asta, merită să te ridici în picioare să spui ce crezi”, mărturiseşte Alexandru.
Nu a încercat să îşi retragă cuvintele, deşi se gândea cât de mult vor suferi părinţii lui când vor afla vestea că a fost exmatriculat. „Parinţii mei au investit foarte mulţi bani pentru a mă ajuta să mă pregătesc ca să intru la facultate la Bucureşti. Tot efortul lor fusese în van doar pentru că eu nu am putut să îmi ţin gura”, spune Alexandru.
Trebuia să se ascundă
„Am avut noroc că nu stăteam în căminul de la ASE, ci într-un cămin de la Politehnică. Autorităţile nu ştiau unde să mă găsească, dacă nu eram la facultate. Am stat ascuns în cămin o zi întreagă ascultând Europa Liberă şi gândindu-mă ce să fac. După care am plecat acasă. Era primul loc unde mă vor căuta, dar trebuia să îi anunţ pe părinţii mei”, spune Alexandru.
A ajuns acasă la Ploieşti pe 20 decembrie.
„Eşti nebun ? O să dispărem cu toţii ! Ăsta e un sistem care ne omoară şi nimeni nu o să mai ştie că am existat”, a fost prima reacţie a tatălui său.
„Situaţia cea mai dramatică era să ne salte pe toţi. Dacă acest lucru nu se întâmplă, pentru că ei nu aveau antecedente reacţionare, ar fi avut de suferit în plan profesional. Le-am spus că îmi pare rău dacă o să se ajungă aici, dar pur şi simplu nu am putut să mă abţin”, spune Alexandru.
A doua zi a început revoluţia la Bucureşti.
„Eu plec!”, le-a spus Alexandru părinţilor săi. „Eu dacă nu plec acum, nu o să pot să mă uit în ochii copilului meu şi să îi spun că atunci când a avut loc revoluţia, am stat acasă. Că voi mă lăsaţi sau nu, eu tot plec”.
Împreună cu tatăl său s-au urcat în maşină şi au plecat spre Bucureşti. Drumurile erau însă blocate şi au fost nevoiţi să se întoarcă.
A găsit însă altă modalitate să ajungă în Capitală. A minţit-o pe mama sa că iese în oraş cu un amic, dar de fapt amândoi au plecat cu trenul spre Bucureşti. „Am intrat în Bucureşti pe burtă pentru că deja se trăgea. Era foarte puţină lume pe stradă, o atmosferă rece, lipsită de viaţă”, povesteşte Alexandru.
A trăit revoluţia la ASE
S-a întâlnit cu vreo 15-20 de colegi la facultate şi au luat în primire ASE-ul. „Am dat toţi profesorii afară şi am ocupat toate birourile. Nimeni nu a opus rezistenţă, dimpotrivă unii încercau să fraternizeze, dar nu mai era cazul”, spune Alexandru.
S-au gândit apoi să iasă în stradă, dar niciunul dintre ei nu ştia cum să mânuiască o armă sau să se lupte.
Aveaţi arme ?
„Nu aveam, dar găseam. Cred că în ASE era un dulap cu arme pe care puteam să le luăm”, spune Alexandru.
Au luat o decizie mai înţeleaptă. Au făcut grupuri de 3-4 studenţi care au patrulat prin facultate pentru a se asigura că teroriştii nu vor intra în ASE ca să tragă în oameni. „Eu timp de două nopţi am păzit podul ASE-ului dinspre Piaţa Romană. Armele noastre erau extreme de rudimentare, doar nişte cozi de mătură, dar încercam să ajutăm. Nu voiam ca ASE-ul să devină un centru de diversiune”, povesteşte Alexandru.
Au urmărit execuţia lui Nicolae Ceauşescu din biroul rectorului. Au sperat cu toţii că revoluţia va însemna o schimbare fundamentală.
„Am văzut pentru prima dată kiwi. Am crezut că este cartof cu păr”
După revoluţie, au început să sosească ajutoarele. Fructe, haine, mobilă, străinii au trimis de toate. Alexandru povesteşte că atunci a văzut pentru prima dată un kiwi şi a crezut că este un cartof cu păr. Tot studenţii s-au ocupat de primirea ajutoarelor şi de împărţirea lor.
Practic aşa a început activitatea de organizare studenţească : înfiinţarea sindicatului de studenţi, apoi primele greve pentru a schimba programele, profesorii, materiile, numele facultăţii.
„Voiam să construim atunci ceea ce noi sperăm să fie o cu totul altă Românie. M-am implicat foarte mult în sindicat până când mi-am dat seama că lucrurile vor redeveni ce au fost. Nu aveam capacitatea organizaţională pentru a menţine schimbarea. Noi făceam multe lucruri la nivel de ASE şi după aceea ele se întorceau de la nivelul guvernului ca modificări la modificări”, spune Alexandru.
La prima grevă studenţească au îngheţat cursurile la ASE pentru că guvernul dăduse o hotărâre prin care cursurile activiştilor de partid de la Ştefan Gheorghiu erau echivalate cu cele de la ASE. Au ajuns la negocieri cu Petre Roman şi au reuşit să împiedice punerea în aplicare a hotărârii. Treptat însă, vechii profesori se întorceau în facultate, aceleaşi materii erau reintroduse în programă.
„Nu aveam nicio şansă să învăţ ceva de la facultate. Profesorii care predaseră până în decembrie ‘89 marxism-leninism, nu puteau preda capitalism din ianuarie. Am fondat în ‘90 asociaţia studenţească AIESEC şi am interacţionat foarte mult cu studenţii din străinătate. De la ei am învăţat ce înseamnă o asociaţie studenţească viabilă, ce înseamnă cursuri, ce înseamnă etică, lucruri care acum par banale, pe atunci pentru noi erau de neimaginat”, mărturiseşte Alexandru.
După revoluţie ne-am trăit tinereţea încercând să punem pe picioare o nouă societate
A stat un an şi jumătate în asociaţia AIESEC şi apoi cu o colegă şi cu sprijinul unor americani au înfiinţat o firmă de cercetare. Nu ştiau să facă nimic, dar erau plini de entuziasm. „Nu avem nevoie de cunoştinţele voastre. Trebuie să vreţi să învăţaţi”, le-au spus americanii. Firma s-a extins treptat şi a fost ulterior cumpărată de Grupul Gfk AG şi transformată în Gfk România.
„Mi se părea practic imposibil să ne mai întoarcem la aceeaşi viaţa de până atunci odată ce am avut acces fie şi doar la speranţa că se poate altfel. A trebuit să inventăm mediul capitalist din România. Am învăţat din mers, am fost la seminarii şi congrese, din discuţiile cu clienţii ne-am perfecţionat treptat”, spune Alexandru.
Efectul revoluţiei – credinţa că această ţară se poate schimba
Unul din efectele revoluţiei asupra lui Alexandru a fost credinţa că această ţară se poate schimba. La începutul anului 2000 a iniţiat un proiect politic, URR – Uniunea pentru Reconstrucţia României, pe care l-am condus până la finalul lui, în 2005. A luat această decizie când în turul doi al alegerilor prezidenţiale a avut de ales între Vadim şi Iliescu. A fost un partid al tinerilor neimplicaţi anterior în politică şi dornici de o schimbare reală şi profundă a felului în care se făcea politică în România.
Au participat la alegerile locale şi generale din 2004 însă cu rezultate sub aşteptări. Resursele lor financiare şi umane insuficiente nu le-au permis să îşi pună în practică idealurile politice.
“Atunci am decis să ne întoarcem la ceea ce ştim sigur că facem bine. Ne-am întors în mediul de afaceri să contribuim la schimbarea societăţii în bine în cercurile noastre, fie profesionale, fie non-profit, astfel încât societatea să crească. Mi-a plăcut întotdeauna să ma implic şi să nu aştept schimbarea de la alţii. Acum schimbarea pe care încerc să o produc este la un nivel mai mic, dar mai temeinic, alături de oameni care încearcă să transforme organizaţiile lor în bine”, spune Alexandru.
Trei întrebări pentru specialistul în branding:
1. Cum arată România după 21 de ani de la revoluţie?
Normal că România a evoluat şi acum sunt multe lucruri la care nici nu visam acum 20 de ani. Posibilitatea de a-ţi construi o carieră, existenţa unor standarde profesionale, libertatea de expresie care atunci nu exista.Totuşi, în continuare non-valorile dictează mersul societăţii şi asta nu are cum să ne facă bine. În perioada comunistă era dificil, dar măcar nu aveam termen de comparaţie. Singura variantă era să îţi trăieşti viaţa în mic cât mai bine.
2. Care este brandul României în prezent?
Un articol recent din ziarul The Economist despre guvernul Boc avea titlul „Cum să nu conduci o ţară”. Cred că valoarea este un concept care nu este asociat la momentul acesta cu brandul României. Există însă multe valori individuale în ţara noastră, fie că sunt persoane, firme sau organizaţii non-guvernamentale.
3. Când va intra România în rândul ţărilor valoroase?
Revoluţia tehnologică va schimba felul în care se întâmplă lucrurile chiar şi în România în materie de decizii, iar generaţia nouă va putea să schimbe lucrurile. Nu în următorii câţiva ani, dar pe termen lung probabil vom intra în rândul lumii. Pentru mine însă nu va mai fi relevant deoarece eu mi-aş fi dorit să fiu parte din ceva frumos în ţara mea în cel mai scurt timp. S-au făcut multe lucruri, mă uit înapoi cu bucurie şi cu mândrie la toate lucrurile pe care le-am realizat. Ce mi-aş fi dorit cel mai mult, dar nu s-a realizat, a fost ca toate lucrurile pe care le-am realizat eu şi altii să se adune într-un vehicul de schimbare fundamentală. Asta nu s-a întâmplat. Fiecare a realizat mici schimbări în bine, benefice pentru România, dar nu a avut loc o schimbare profundă. Credeam că după revoluţie va veni altceva. Nu a început altceva, a început acelaşi lucru altfel.
