Scriitorul elveţian Joel Dicker a ajuns, la doar 28 de ani, laureat al Premiului Academiei Franceze pentru roman şi al Premiului Goncourt al Liceenilor, fiind şi finalist al marelui şi atât de râvnitului Premiu Goncourt. El s-a aflat de curând timp de câteva zile în Bucureşti pentru a-şi lansa deja faimosul roman, „Adevărul despre cazul Harry Quebert“, publicat la Editura Trei.
Romanul său este pur şi simplu o propunere căreia, vorba lui Don Vitto Corleone, nu-i poţi rezista. Te „fraiereşte“ la început cu o intrigă poliţistă cu scopul de a te ţine captiv, după care face o tomografie a societăţii moderne, pentru a te trece apoi prin cele mai isteţe discuţii depre cum ar trebui scris un roman ca la mama lui. Până să te prinzi cât eşti de „manipulat“, ai dat deja pe gât ca pe o simplă „duşcă“ de tărie cele aproape 650 de pagini ale romanului. Între timp s-a făcut zi, s-a făcut noapte, dar tu eşti mai puţin interesat de propunerile vieţii reale. Vrei doar să reiei, de data asta mai puţin hulpav, lectura acestui excelent roman.
Despre cartea sa am vorbit şi noi cu Joel Dicker, pe care l-am întâlnit la Librăria Franceză Kyralina de pe strada George Enescu, un omagiu franţuzesc adus operei lui Panait Istrati. Cu greu îţi puteai imagina că tipul, era să spun puştiul, drăgălaş şi modest, fără nici un fel de fiţe, este răsfăţatul marilor saloane literare. Discuţia care s-a închegat a fost vioaie şi simpatică, la fel ca personajul cu care am stat la poveşti.
Joel, până la urmă ce este romanul tău? O poveste poliţistă, o critică socială, o incursiune în mintea mai mult sau mai puţin bântuită de diverse fantome a unui scriitor, sau toate astea la un loc?
Îmi este şi mie destul de greu să mă decid. Prima dată când a apărut volumul în Franţa, mi se cerea să zic în doar câteva vorbe ce este de fapt cartea asta, ce se vrea ea a fi. Şi, ca să scap mai uşor, am spus că este un roman poliţist. Credeam că lumea va fi fericită cu definiţia asta pentru că, la urma urmei, am „produs“ totuşi un cadavru în paginile cărţii. Numai că nu a fost aşa de simplu pe cât îmi închipuiam, pentru că unii nu s-au lăsat păcăliţi şi au protestat: „Stai aşa, noi am citit cartea şi putem depune mărturie că nu este un roman poliţist.“ „Bine“ le-am zis eu. „Ce-ar fi atunci să spuneţi voi ce fel de carte este. Puneţi voi eticheta pe ea.“ “Ei bine, adevărul este că e vorba de o carte care pare a fi poliţistă, dar nu e ceea ce pare a fi.“ Eu eram mulţumit cu explicaţia asta, dar au apărut alţii, puriştii, să le spunem, care au zis: „Cum adică? Avem cadavru? Avem. Avem anchetă poliţienească? O avem. Atunci e musai să fie un policier“. Aşa se face că nici eu însumi nu mai ştiu în ce raft şi cu ce etichetă pot clasa acest roman. Dacă însă mă întrebi despre ce am vrut eu să scriu, îţi voi spune că am intenţionat să creez o poveste de dragoste dublată de una despre prietenie, toate astea adunate într-o lecţie despre scrierea unui roman. Partea poliţistă, din punctul meu de vedere, a fost mult mai puţin importantă.
Cum aşa? Şi cadavrul? Şi ancheta?
Personajul care moare asasinat, adolescenta Nola, ar fi putut la fel de bine sfârşi într-un accident de maşină. Ar fi existat şi atunci cadavrul, ar fi existat şi ancheta. Desigur însă că nu ar fi fost un subiect la fel de „sexy“, să-i spunem. Crima, ca subiect de roman, este, după cum o ştie toată lumea, foarte atrăgătoare. Cred că dacă Nola ar fi murit în circumstanţe banale, eu nu aş mai fi primit de la cititori remarci de genul: „Ţi-am citit cartea dintr-o răsuflare“. Asta e, din păcate, natura umană. Crima a fost însă ambalajul în care mi-am împachetat povestea, care spune totuşi mult mai mult.
De ce ai ales tocmai Statele Unite ca decor al poveştii tale?
Când eram mic, mergeam în fiecare vacanţă de vară în Maine. Cunosc foarte bine acele locuri, Maine, New Hampshire, America profundă, şi, în ciuda aparenţei lor paşnice, mi se părea întotdeauna că, deşi pare să nu se întâmple niciodată nimic, în mod paradoxal, tocmai acolo s-ar fi putut petrece absolut orice, pe toată gama de la oribil la sublim.
Ai o relaţie de love & hate cu America?
Nu, nu am vrut să critic neapărat America, pentru că povestea e valabilă mai mult sau mai puţin în orice ţară. Pur şi simplu, eu cunoşteam atât de bine acele locuri încât m-am simţit ca peştele în apă amplasând acţiunea acolo. Am evitat astfel şi să se spună că scriu numai despre mine. Dacă aş fi plasat povestea în Geneva, acolo unde locuiesc, toţi ar fi spus: „A, e clar. Scriitorul ăla care povesteşte este el însuşi, iar mama aia uşor isterică din roman este de fapt mama lui“. Şi tot aşa, m-ar fi analizat şi psihanalizat la nesfârşit. America e suficient de departe cât să scăpăm basma curată şi eu, şi mama.
Chiar aşa, cât din scriitorul Marcus Goldman, povestitorul, se regăseşte în Joel Dicker?
Evident că la început mă gândisem să mă folosesc pe mine ca model. Să creez un personaj de 25 de ani, student la Drept, care urăşte ceea ce face şi care se chinuie să scrie un roman, dar nu are nici un strop de succes. Ăsta eram eu atunci, pe când scriam cartea. Dar ar fi fost prea simplu, şi, din nou, m-ar fi „citit“ toată lumea, ca într-o radiografie. Şi atunci am creat, dimpotrivă, un scriitor plin de succes, de 30 de ani, mai matur adică, care trece şi el însă printr-o dramă. Dar Marcus nu e Joel. Am depus eforturi serioase ca să nu semene cu mine.
Personajul tău trece prin criza ”paginii albe”. Este incapabil să scrie. Nu iese din pana lui nici măcar un rând bun. Ai trecut şi tu prin asta?
Eu am avut altfel de crize pe când scriam romanul. Eram incapabil să mă decid. Aveam toate personajele alea multe, prea multe la un moment dat, cu care nu ştiam ce naiba să mai fac. Cine să moară? Iar cine moare cum să moară? Şi de ce să moară, dacă, în esenţă, e un băiat aşa de bun? E greu să fii Dumnezeu până şi pe hârtie. Eram foarte nehotărât şi sufeream pentru fiecare personaj, îndoindu-mă de orice hotărâre pe care o luam. Un astfel de scriitor însă, ca personaj de roman, angoasează cititorii. Dacă Marcus Goldman ar fi fost aşa ca mine, cititorii ar fi spus, pe bună dreptate: „Băi, băiete, dar decide-te odată! Nu ne mai chinui atâta! Ai şi tu o idee clară în capul ăla sau nu?“ Şi atunci am introdus în ecuaţie criza paginii albe. Scriitorul are mintea goală. Inspiraţie zero. Măcar ăsta e un lucru uşor de înţeles.
Ai depus, după cum spui, eforturi ca Marcus Goldman să nu fie o simplă copie a lui Joel Dicker, dar acum, iată-te pe tine însuţi în pielea scriitorului de bestseller. Acum Joel e, într-un fel, Marcus. E greu de manageriat succesul?
Sigur că ceea ce mi se întâmplă e grozav şi că mă bucur nespus de succesul cărţii. E un vis frumos şi totodată o nebunie. Iată-mă, de pildă, în România acum, dându-ţi ţie un interviu. Mă simt minunat în clipa asta. Dar adevărul este că parcă sunt luat pe sus. Nu prea mai am control asupra vieţii mele. Du-te colo, du-te dincolo, să lansezi cartea, să dai autografe…Totul se întâmplă pe repede înainte. Dar măcar eu ştiu, spre deosebire de personajul meu, că succesul este ceva trecător. Încerc să rămân cât se poate de lucid şi să nu mă îmbăt cu apă rece.
Şi, spre deosebire de Marcus Goldman, bănuiesc că tu ştii deja despre ce vei scrie în următoarea ta carte, nu? Cartea de după marele succes…
Aici trebuie să recunosc că sunt solidar cu el. Cea mai grea carte este cea pe care trebuie să o scrii după ce ai avut un uriaş succes. Cum să faci? Despre ce să scrii? Pe de o parte, dacă refaci „reţeta“ şi scrii ceva asemănător, criticii vor spune că te-ai manierizat deja şi că e limpede că te-ai blocat. E clar. Mai mult nu poţi. Eşti scriitorul unei singure cărţi. Pe de altă parte, prin cartea ta de succes ai creat un oarecare orizont de aşteptare. Dacă vei scrie ceva total nou, mulţi se vor declara dezamăgiţi: „Săracul de el. Vezi? Nu mai poate să scrie ceva la fel de bun. Păcat de prima lui carte. E clar că acel roman minunat a fost doar o întâmplare“. Oricum ai da-o, deci, nu mai ai nici o şansă. Până aici ţi-a fost.
Care e cel mai dificil moment pentru tine pe parcursul scrierii unui roman?
Primul capitol este esenţial. Dacă cititorilor nu le va plăcea, cu siguranţă nu vor mai citi restul cărţii. Cum spuneam, eu mă decid greu. Dar, odată pornit pe calea scrierii, atunci când am început drumul şi ştiu exact unde vreau să ajung, mă simt minunat. Parcă aş avea la dispoziţie tot timpul din lume. Mă simt excitat şi relaxat, totodată. Sunt la „butoane“. Deţin puterea. Iar la sfârşitul cărţii, după ce i-am pus punct, mai întâi mă simt uşurat. Gata. Am dus un drum anevoios până la capăt. După care mă apucă o tristeţe iremediabilă. Nu mă pot despărţi de personajele mele. Ele se urcă într-un tren spre o direcţie necunoscută, iar eu stau pe peron, cu o lacrimă în colţul ochilor, şi le fac semne cu mâna, ca într-un film siropos. Ăsta este cel mai dificil moment. E greu să-ţi laşi „copiii“ să plece în lume.
