Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

Cronică de teatru: Tihna iadului domestic

Fără urmă de îndoială, într-un top al montărilor din această stagiune aș pune pe primul loc „Tihna“, spectacol montat de Radu Afrim la Teatrul Național din Târgu-Mureș, la Compania „Tompa Miklos“. După ce actorii și regizorul s-au încălzit anul trecut cu o comedie de zile mari pe un text pe care l-au creat împreună, „Castingul dracului“, acum colaborarea lor a născut un spectacol și mai puternic, despre fragilitatea ființei umane și despre neputința sa atunci când cel mai puternic adversar al său este chiar ființa care i-a dat viață.

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

Actualizat: 07.06.2015 - 20:13

Fără urmă de îndoială, într-un top al montărilor din această stagiune aș pune pe primul loc „Tihna“, spectacol montat de Radu Afrim la Teatrul Național din Târgu-Mureș, la Compania „Tompa Miklos“. După ce actorii și regizorul s-au încălzit anul trecut cu o comedie de zile mari pe un text pe care l-au creat împreună, „Castingul dracului“, acum colaborarea lor a născut un spectacol și mai puternic despre neputința omului atunci când cel mai înverșunat adversar al său este chiar ființa care i-a dat viață.

Dramatizând romanul omonim al lui Attila Bartis, Radu Afrim a reușit cu „Tihna“ unul dintre cele mai mari spectacole ale lui, iar actorii au realizat niște performanțe artistice care te lasă pur și simplu fără grai.

Erzsébet B. Fülöp, în rolul mamei, Bányai Kelemen Barna, fiul, și Kiss Bora, iubita lui, au niște interpretări absolut fabuloase.

„Tihna“ este un spectacol la care nimeni nu poate rămâne indiferent pentru că, nu-i așa, cu toții avem sau am avut o mamă. Mama este ființa care așa cum ți-a dat viață te poate și ucide emoțional. Iar în acest spectacol este vorba exact despre o astfel de mamă. De un monstru de egoism, care-și rănește copiii cu seninătate și chiar cu voluptate. Obișnuită încă de tânără să-și terorizeze copiii, la bătrânețe aceasta rămâne singura ei rațiune de a fi.

Mama din „Tihna“ este actriță, și nu orice actriță, ci una faimoasă în Ungaria comunistă, laureată cu Premiul Kosuth și cu alte distincții și medalii de către tovarășii de la partid. Numai că la un moment dat se petrece un lucru care îi schimbă radical condiția de star al teatrului comunist: fiica ei, violonistă de mare talent,  fuge în Occident.  Pentru că show-ul este viața ei, mama pune la cale un spectacol tragicomic. Ea decide să își înmormânteze în mod simbolic fiica. Într-o scenă de râsu-plânsu, în care își dovedește calitățile de mare tragediană, ea pune într-un  coșciug certificatul de naștere al fetei, fotografiile ei, diplomele de la concursurile de vioară, jucăriile și tot ce i-ar mai fi putut aminti de „trădătoarea de neam și țară“. Toate acestea se petrec sub privirile uimite ale fiului ei, care o mai avertizează din când în când: „Vezi că în poza aia eram și eu“. „Nu mai ești“, îi răspunde mama rupând fotografia în două: jumate rămâne la suprafață, jumate merge în coșciug.  „Bastarda aia mică chiţcăie deja din vioară, dincolo. Gunoaiele dracu’... au impresia că fac din mine o figurantă. Să am parte de acum înainte numai de roluri episodice? Sunt Cleopatra, nu o sclavă. Nu ajung eu din cauza ei într-un teatru de amatori de pe malul Tisei“.

Ultimul spectacol în care joacă „împărăteasa Cleopatra“ este cel al îngropării fiicei sale în ciuda avertismentelor fiului ei. „«Dar n-o să-ţi poţi ierta treaba asta niciodată, mamă».«Greşeşti profund, băiete. Nici nu-ţi poţi imagina câte lucruri îşi poate ierta omul când e nevoie».“

Pentru a avea un succes garantat, ea trimisese necroloagele fiicei sale la toți potentații din partid, în frunte cu  Janos Kadar.  Din păcate pentru ea, la show-ul ei demn de tragedia greacă nu a venit nici un șef, iar risipa ei de talent s-a dovedit inutilă căci la următoarea ședință, deși și-a înfierat cu mânie proletară fiica fugară („o trădătoare de ultimă speţă, care în interesul egoist al propriei sale cariere a fost în stare să-şi trădeze fără pic de scrupule nu numai propria mamă, dar şi clasa muncitoare“),  i se spune adevărul în față: „Matale nu ești o artistă. Acoperă-ți țâțele și cară-te.“

Din clipa aceea marea actriță va avea un singur spectator: pe fiul ei, pe care îl va chinui clipă de clipă  cu un sadism greu de imaginat. Între ei se instalează o relație de dragoste și ură dusă până la extrem. Ea știe să apese pe toate butoanele manipulării emoționale, când jucând patetic neajutorarea, când amenințându-l cu pedeapsa divină. Este mama castratoare de manual. Fiul nu-și poate trăi în liniște iubirile, îl copleșesc angoasele, dar își îngrijește mama cu un devotament  incredibil: îi aduce pâine, pe care  ea o înfulecă pofticios, deși spune că ei nu-i place pâinea și că nu are nevoie de ea, o spală cu grijă și mai ales îi scrie scrisori false din partea surorii lui de la care nu mai aveau nici o veste.  În ultima scrisoare adevărată pe care i-o scrisese, ascunsă cu grijă de fratele ei, fata o blestemase pe mamă să nu apuce să închidă ochii până ce nu va mai avea o veste de la ea. Și, de fapt, tragedia acestei femei și a fiului său este exact aceasta: ea nu mai moare.

Pare o bătrână veșnică, ce nu-și va mai găsi sfârșitul niciodată, având grijă să tragă în iadul existenței ei pe singura ființă care o iubește.

Așa cum deux-pieces-ul în care strălucise la înmormântarea simbolică a fiicei sale a fost cu timpul mâncat de molii, totul în jurul ei îmbătrânește ca și ea și este ros pe dinăuntru și pe dinafară. Mobilele din casă sunt pline de mușchi și de licheni (o scenografie excelentă semnată de Adrian Damian), iar în podeaua casei s-a născut o insulă, ca o mică locuință lacustră.

Fiecare personaj este o insulă de tristețe și de solitudine. Deși urlă unul la altul, deși ai impresia că se vor devora în cele din urmă, mama și fiul sunt legați veșnic unul de celălalt, nu pot trăi fără ura dintre ei, fără ura care-i hrănește. Amândoi își ling rănile pe care ghearele celuilalt i le-au făcut în singurătate, fiecare pe insulița lui.

Relația lor patologică distruge totul în jur. Iubita tânărului ajunge la ospiciu, acolo unde, când o vizitează, el împarte nebunilor cartea pe care o scrisese în ciuda opoziției mamei sale. Nebunii citesc fascinați cartea lui numită „Tihna“ (este, de fapt, chiar cartea lui Attila Bartis) și ei par să se regăsească în ea. Așa cum, cu siguranță, toți spectatorii se vor regăsi în acest spectacol absolut devastator pentru că toți purtăm în noi amintiri grele, ale noastre și ale altora, sau poate chiar locuim într-un iad domestic. 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...