Una dintre cele mai sinistre figuri din istoria României a fost cea a lui Petru Groza, conducătorul primului guvern comunist. A fost prototipul histrionului și al oportunistului veșnic însetat de putere, gata să facă orice compromisuri ca să își păstreze funcțiile.
Unul dintre cele mai reușite portrete ale lui Petru Groza a fost făcut de un om politic care a reprezentat exact opusul său: Corneliu Coposu, liderul PNȚCD, un om care și-a sacrificat viața pentru a-și apăra idealurile și care a suferit enorm în numele unor valori precum credința față de țară. Fragmentele referitoare la Petru Groza au fost publicate într-o carte interviu, „Corneliu Coposu. Dialoguri cu Vartan Arachelian”, publicată la Editura Anastasia din București, în 1991. Corneliu Coposu l-a cunoscut personal pe Petru Groza și a fost primit chiar în casa acestuia.
A studiat la Budapesta și Berlin
Petru Groza s-a născut în anul 1884, în satul Băcia, din Hunedoara. Era fiul preotului ortodox Adam Groza. El și-a făcut studiile la Coștei, apoi la Lugoj și a devenit elev al Colegiului Reformat Maghiar din Orăștie. A primit o bursă oferită de Fundația Gojdu și a devenit student al Facultății de Drept și Științe Economice din Budapesta.
Petru Groza a mai studiat dreptul în Berlin și în Leipzig și a reușit să obțină un doctorat în științe juridice, în 1907. A revenit în Transilvania și apoi a început să practice avocatura în Lugoj și în Deva. A început să își construiască o avere frumoasă și a devenit membru al Partidului Național Român. De asemenea, a devenit membru laic al Adunării Arhieparhiale a Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu, în anul 1911.
În 1918, Petru Groza a fost ales deputat în Adunarea Națională de la Alba Iulia, care a votat, la 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu Regatul României. Ulterior, tânărul avocat din Băcia a început să facă politică în stil mare. În noiembrie 1919, a fost ales deputat din partea PNR. Însă, câteva luni mai târziu, în 1920, a trădat formațiunea politică a lui Iuliu Maniu și, împreună cu o serie de veleitari din PNR, printre care și poetul Octavian Goga, a trecut la Partidul Poporului, o formațiune politică întemeiată de generalul, apoi mareșalul Alexandru Averescu, unul dintre eroii Primului Război Mondial.
Trădarea lui Petru Groza a fost răsplătită, iar în 1921 a devenit ministru de stat fără portofoliu în Guvernul Alexandru Averescu. În 1922 și 1926, Petru Groza a fost reales deputat pe listele Partidului Poporului. De asemenea, în al doilea Guvern condus de Alexandru Averescu, Petru Groza a devenit ministru al Lucrărilor Publice și, din iulie 1926, a trecut pe postul de ministru de stat fără portofoliu. Însă, Regele Ferdinand I al României l-a determinat pe Alexandru Averescu să demisioneze, iar la alegerile din 1927 Partidul Poporului nu a reușit să treacă pragul electoral de 2 la sută, astfel că a rămas în afara Parlamentului. Petru Groza a abandonat politica pentru moment și s-a întors la Deva, unde s-a ocupat de afacerile sale. Grație conexiunilor la nivel înalt formate în perioada în care era parlamentar sau ministru, averea sa crescut considerabil.
Farsa numită Frontul Plugarilor
În anul 1933, Petru Groza a decis că este timpul să revină în politică. Astfel că a fondat un nou partid, pe care l-a botezat Frontul Plugarilor. Corneliu Coposu descrie farsa fondării acestui partid. „Groza deținea o bancă în Deva, o bancă populară, care avea drept preocupare asistența financiară dată populației, cu împrumuturi și credite mici, limitate, garantate pe proprietăți, pe polițe ș.a.m.d. După perioada de penurie și criză internațională care a afectat și țara noastră și, în special, situația țăranilor, la un moment dat, a făcut convocarea tuturor debitorilor și de o manieră spectaculară a luat toate polițele țărănești și le-a dat foc. Cu această ocazie a fondat acest faimos Front al plugarilor.
Era în perioada de criză, mare lucru nu a făcut, fiind-că era vorba de niște debite în fond pierdute, care erau nerecuperabile, dar a făcut un gest care i-a adus o oarecare popularitate și care i-a permis să înființeze această formațiune politică care era subvenționată din «Ajutorul roșu»”, povestea Corneliu Coposu.
„Ajutorul roșu“ era sistemul prin care comuniștii se sprijineau unii pe ceilalți. Popularitatea Frontului Plugarilor a rămas limitată pe plan local, în special în județul Hunedoara, unde foștii datornici ai lui Petru Groza s-au înghesuit să se înscrie în noul său partid. Însă nu a reușit să atragă prea mulți adepți și pentru că miza prea mult pe șmecherie, pe care o spoia cu o aparență de generozitate.
În cartea amintită, și Vartan Arachelian menționează un alt episod. „Mi-aduc aminte că prima oară când am fost la Deva niște vechi prieteni mi-au arătat fosta casă a lui Groza, o casă cu terasă, de fapt nu se vedea acoperișul acela tradițional al zonei, și mi s-a povestit o legendă locală: într-o zi au venit datornicii lui Groza să-l roage să le mai facă niște împrumuturi și atunci el a ieșit în fața casei și le-a spus: «Fraților țărani, nu am bani nici eu, nu vedeți că n-am reușit să-mi pun acoperiș la casă?!». S-au uitat țăranii și au văzut că într-adevăr nu era acoperișul acela în șarpantă și și-au zis: săracul de el, bancherul nu are nici el bani. Și s-au lăsat convinși de această șmecherie.”
Petru Groza, cu toate că era unul dintre cei mai bogați ardeleni, a mizat totul în plan politic pe extrema stângă. În 1935, împreună cu formațiunea maghiară MADOSZ, a înființat Frontul Popular Antifascist. De asemenea, a colaborat cu diferitele formațiuni-paravan al comuniștilor. În 1943, a participat la crearea unei coaliții ilegale, Frontul Patriotic Antihitlerist.
În lumina puterii
Actul de la 23 august 1944, când Majestatea Sa Regele Mihai I l-a arestat pe criminalul de război Ion Antonescu și a scos România din alianța cu Hitler, a însemnat și un bun prilej pentru ascensiunea comuniștilor și a sateliților lor politici. Aceas-tă ascensiune a fost sprijinită exclusiv pe baionetele sovietice, deoarece sprijinul popular pentru comuniști și pentru formațiunile asociate lor, de genul Frontului Plugarilor, era minim.
Petru Groza, care avea studii în Occident și era văzut drept un mare proprietar, a fost impus de comuniști drept „fața umană” a coaliției adepților Moscovei. Drept urmare, a fost numit vicepremier în cel de-al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Și-a păstrat funcția și în guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu. Însă, după ce acesta din urmă a ajuns în conflict deschis cu sovieticii, a demisionat și s-a refugiat la ambasada britanică din București.
Majestatea Sa Regele Mihai I al României dorea să îl desemneze prim-ministru pe prințul Barbu Știrbey, cel care condusese negocierile cu Aliații din partea monarhului, pentru ieșirea României din războiul contra Națiunilor Unite. Însă emisarul lui Stalin, Andrei Vîșinschi, l-a impus cu forța pe Petru Groza.
Regele Mihai I era supus presiunii trupelor sovietice aflate în România, iar pe de altă parte era șantajat cu chestiunea Transilvaniei de Nord. Această parte de țării, ocupată de Ungaria în 1940, fusese eliberată, dar sovieticii alungaseră autoritățile românești reinstalate în regiune după eliberarea ei, în toamna lui 1944. Ei condiționau restituirea Transilvaniei de Nord către România de instalarea unui Guvern Petru Groza. În aceste condiții, Regele Mihai I a acceptat.
După câteva luni, Regele României a intrat în conflict deschis cu Petru Groza și i-a cerut acestuia să demisioneze. Petru Groza a refuzat, iar Mihai I nu a mai semnat vreun act emis de Guvern, ceea ce însemna un blocaj legislativ total.
Este vorba de așa-numita grevă regală, care a început în 21 august 1945. Regele spera că democrațiile occidentale îl vor susține în demersul său. Însă Statele Unite ale Americii și Marea Britanie au acceptat un aranjament de fațadă: Petru Groza a cooptat în guvernul său doi miniștri fără portofoliu din partea PNȚ și a PNL. În aceste condiții, a început pregătirile pentru falsificarea alegerilor din 1946, după principiul ”Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.
Umil cu Stalin
Rezistența lui Petru Groza față de cererile Regelui Mihai I era bazată pe faptul că histrionul care ajunsese în fruntea Guvernului din București își asigurase protecția călăului de la Kremlin. Modul în care a făcut acest lucru a fost penibil. Petru Groza i-a relatat scena lui Corneliu Coposu în perioada în care se afla în relații bune cu liderul PNȚCD, pe acea vreme șef de cabinet al lui Iuliu Maniu.
Petru Groza a mers umil la Moscova. „Mi-a spus că a ajuns în anticameră, după ce i se fixase o audiență și la un moment dat s-au deschis ușile și a ieșit o secretară care l-a anunțat: «Poftiți la Generalissim». «Și am intrat acolo – vă reproduc cuvintele lui – m-am apropiat de el, el stătea pe un soi de cotineață, ceva mai înaltă decât podeaua, m-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele și i-am spus: «În sfârșit, mi-am atins idealul meu de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viața mea». Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braț, m-a ridicat, m-a îmbrățișat. Îi făcuse o impresie deosebită circul meu și pe urmă am stat de vorbă amiabil». Zicea: «Cred că l-am câștigat – ți-am spus că eram un teatralist fără pereche»”, a povestit Corneliu Coposu.
Alți contemporani relatează apetitul lui Petru Groza pentru glume porcoase. Aceste glume, pe care le spunea fără jenă și doamnelor la recepțiile oficiale, îl dezgustau pe Regele Mihai I, însă erau pe placul lui Stalin, căruia nu prea mai îndrăznea nimeni să îi spună porcării. Acest lucru i-a consolidat poziția lui Petru Groza față de liderii PCR.
A început să pregătească alegerile din 1946, cel mai renumit caz de fraudă electorală din istoria României. A început prin a face o reformă agrară prin care a împărțit pământ țăranilor. Și-a trimis propagandiștii ca să îi câștige pe țărani. Există o anecdotă pe această temă. Trimișii lui au ajuns într-un sat de pe Câmpia Transilvaniei și, după un miting în care l-au proslăvit pe Petru Groza, l-au întrebat pe un țăran. „Bade, cine ți-a dat ție pământ acuma?” „Pătru Groza”, a răspuns țăranul. „Și cine a adus pacea înapoi?”, au mai întrebat propagandiștii comuniști. „Pătru Groza”, a răspuns țăranul. ”Și cu cine o să votezi dumneata?”, au mai întrebat aceștia. ”Păi, cum cu cine? Cu Iuliu Maniu”, a răspuns bravul sătean.
În ciuda promisiunilor, mitei, intimidării opoziției, bătăilor, presiunilor făcute de Armata Roșie și a manipulării prin presă, PNȚ a câștigat alegerile din 1946. Însă Petru Groza a inversat rezultatele electorale și a proclamat victoria coaliției conduse de comuniști, cu circa 70 la sută din voturi.
Și-a trimis la pușcărie fostul șef de partid
A urmat prigoana împotriva opoziției. Petru Groza a fost un actor principal al suprimării PNȚ și PNL și al trimiterii în detenție pe viață a unor personalități precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Gheorghe Brătianu. A urmat apoi, în ziua de tristă memorie, 30 decembrie 1947, șantajarea Regelui Mihai I, care a fost obligat să semneze o abdicare lovită de nulitate, sub amenințarea că vor fi împușcați 1.000 de studenți. Petru Groza și-a păstrat postul de prim-ministru și după proclamarea republicii, până în 1952, iar apoi a fost desemnat președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale, legislativul republican. Această funcție echivala cu cea de șef de stat. În fruntea Guvernului, Petru Groza a patronat interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, exact la 30 de ani de când episcopul unit Iuliu Hossu proclama Unirea Transilvaniei cu Regatul României. Groza a fost nevoit să accepte, în 1953, dizolvarea Frontului Plugarilor. A murit în 1958, la 73 de ani, bolnav de cancer. În timpul comunismului, un oraș din Bihor a primit numele său, iar numeroase statui ale sale au fost ridicate în toată țara. După căderea regimului criminal pe care l-a slujit, toate aceste statui au fost date jos, mai puțin una, din satul său natal, Băcia.
