Cand nu mai au nimic de spus, politicienii devin gravi si patrioti. Patria, resursa ultima in momente grele, ii scoate, ca o mama iubitoare, din impas. Iar in ultimii 16 ani formula a fost folosita cu succes. Pentru cei care credeau ca schimbarea generationala si impactul Occidentului pierdut si regasit vor micsora apetitul pentru nationalism, evolutiile sunt dramatice. Orice e bine-venit pentru a face parada de nationalism. Mai nou, Statutul minoritatilor si situatia Fundatiei „Gojdu” au resuscitat cliseul conspiratiei maghiare impotriva Romaniei. Diferentele ideologice nu mai conteaza: socialisti sau populari, toti (re)descopera tradarea ungurilor. Neloiali, acestia ne parasc la Consiliul Europei si folosesc integrarea europeana pentru a-si atinge scopurile ascunse. Autonomia culturala este o capcana prin care unitatea de monolit a tarii, construita de la Burebista pana la Ceausescu, va fi distrusa. Romani, fiti vigilenti! – ne striga in prime time nationalistii de serviciu. In rest, toate merg bine.
Format printr-un sistem de socializare controlat de dictaturile succesive, nationalismul rezidual este activat periodic. Intrat in fondul aperceptiv, nationalismul rezidual poate fi mobilizat prin recursul la stereotipuri. Printr-o jonglerie discursiva, politicienii trec pe plan secundar prestatia lor discutabila si devin luptatori pentru propasirea neamului. Pentru aceasta orice este bun de folosit. Cochetand cu nationalismul, partidele-sistem, de la PSD la PD sau de la PNL la PC, ca sa nu mai vorbim de cele anti-sistem, produc confuzie. Dintr-un concept cu conotatie negativa, nationalismul devine chiar acceptabil. Prea putin conteaza constructia europeana. Contradictia ar avea sens doar atata vreme cat politicienii ar fi convinsi de ideea europeana. Pragmatici, nu iau in calcul consecintele ambiguitatii. Si nu este intamplator ca intr-o tara care nu si-a rezolvat problemele cu trecutul nationalist, fie legionar, fie antonescian, fie comunist, amalgamul este oricand posibil.
In aceste conditii, translatarea graduala a electorilor deceptionati spre populismul nationalist sau radical devine posibila. Aceasta exprima mai putin acordul cu ideologia, care ramane doar o curiozitate in Romania, si mai mult reactia de ostilitate fata de sistemul politic existent, anchilozat si ineficient. Nu doar ca dupa mai multe experiente electorale revelatoare partidele-sistem nu reactioneaza, ba chiar promoveaza cu seninatate confuzia. PD, desi cocheteaza cu crestin-democratia, ataca Statutul minoritatilor ca si cand subsidiaritatea ar fi doar o chestiune bizara, nu un principiu central al doctrinei. PSD nu ia aminte la experimentul colegilor lor spanioli, mult prea exotici, probabil, pentru socialistii damboviteni. Iar lupta fratricida din Alianta orbeste si PNL, si PD. Intre timp, asteptand in umbra, folosind contextul, abuzand de stereotipuri, aliindu-se cu oportunistii, atacand pe toate fronturi, partidele si liderii populisti cresc. Desi sondajele arata ca nici Alianta, nici Traian Basescu, nici PSD, nici Mircea Geoana nu cresc, ci stagneaza, daca nu scad, programul nationalismului de subzistenta castiga in fata politicii programatice. Folosind comod nationalismul rezidual, protejat ca o resursa politica de ultim recurs, partidele se complac in starea de fapt. Efortul este minim, succesul este garantat. Dar pentru cata vreme?
