Ierarhii ortodocsi spun ca au fost intelesi gresit. Nu cer un regim special la „deconspirare”. Vor doar „o echipa de persoane competente” care sa cerceteze dosarele CNSAS si sa prezinte Sfantului Sinod „concluzii obiective”. Necesitatea ca Sinodul sa primeasca si opinia „obiectiva” e justificata aiuritor de purtatorul de cuvant al Patriarhiei: „Una este ca preotul sa fi colaborat cu Securitatea pentru a construi o biserica sau pentru a-si salva comunitatea de credinciosi si alta este sa fi colaborat facand rau semenilor sai, Bisericii ca institutie sau pentru folos personal”.
Daca e sa acceptam principiul unui „regim special”, acesta nu ar trebui sa impuna niste privilegii, ci, din contra, sa fie mai exigent in ce priveste judecarea relatiei cu regimul comunist a bisericilor numite „nationale” – cea ortodoxa, majoritara, si cea unita. Ele erau chemate sa fie printre pilonii rezistentei in fata tavalugului comunist ateu. Fara a avea prevazuta in statut vreo asistenta speciala a Duhului Sfant, partidele lui Maniu si Bratianu si-au indeplinit aceasta misiune. Rezistenta bisericeasca in Romania s-a surpat insa inainte de a incepe, din momentul in care ierarhia ortodoxa s-a facut unealta regimul comunist, devorand Biserica Greco-Catolica. Aceasta colaborare, care impovareaza si azi constiinta unor ierarhi ortodocsi, nu a salvat „comunitatea de credinciosi”, ci a pervertit-o. In deceniile de dictatura care au urmat, turma a fost smintita de colaborarea cu regimul opresiv a prea multor ierarhi, care altfel ar fi trebuit sa proclame cu glas puternic Adevarul, sa slujeasca Binele si sa afuriseasca Raul.
Colaborationismului ierarhiei i se pot opune exemple de sfintenie date de multi preoti si credinciosi. Dincolo de pacatosi si sfinti, sta insa problema institutiei. O biserica „nationala” trebuia sa se opuna invadatorilor si opresorilor. In Polonia, prin confruntare institutionala, nu prin colaborationism, Biserica poloneza a limitat actiunea regimului totalitar ateu. A pastrat astfel o zona de libertate ce a permis supravietuirea spirituala, actiunea politica, fiind de folos si credinciosilor, si necredinciosilor. In Romania, atitudinea cooperanta a ierarhiei poate ca a salvat ziduri si icoane, dar nu credinta vie.
Acum, ca a venit vremea decontului, ne-am repezit sa calcam in picioare cativa informatori. Multi dintre cei care au cedat ademenirilor sau santajului vor fi avut clipele lor de cumpana in care puteau deveni eroi, dar in care nu aveau in cine sa se increada. Biserica era chemata sa le ofere celor urmariti, ademeniti sau santajati de Securitate adapost, alinare, intarire si speranta sau macar criterii clare de judecare a Binelui si a Raului, de constientizare a gravitatii pacatului colaborarii si turnatoriei. Fara a nega responsabilitatea individuala, sunt incredintat ca alegerea multora ar fi fost usurata daca ierarhia ortodoxa s-ar fi ridicat la inaltimea misiunii unei „biserici nationale”. Pentru aceasta ierarhii ar fi trebuit sa slujeasca Trupul lui Hristos (adica pe Hristos si turma ce le-a fost incredintata de El), risipind confuzia morala si dand ei insisi exemple de rezistenta. Iar astazi nu am fi uimiti sa ne dam seama cat de ampla a fost colaborarea cu Securitatea a societatii romanesti.
