Pentru un om deschis spre varii orizonturi artistice cum era Brancusi a fost cat se poate de firesc sa intervina atractia pentru proiectele arhitectonice. André Salmon marturiseste ca un prim vis a fost acela al "unui turn in forma de spirala", vis care il anima din timpul prieteniei cu Modigliani. Oricum, sculptorul afirma ca "adevarata arhitectura este sculptura".
Mai multe au fost proiectele monumentale pana spre finele vietii cand inca mai visa la o Pasare imensa "in centrul unui oras modern, inalta cat turnul Eiffel, vizibila din orice strada si de la orice fereastra, care sa dea oamenilor seninatate si consolare intaritoare". Sau dorinta de a construi o Coloana locuibila in Central Park din New York (1926) si aceea din Chicago pe care intr-o scrisoare Brancusi o descria astfel: "Am inceput studiul la Coloana fara sfarsit pe care mi-o inchipui inalta de 400 metri. Daca va putea fi realizata in otel inoxidabil POLISAT, va fi una din minunile lumii".
Un prim orizont de sens va considera Brancusi ca este generat de locul ales, loc pe care se va inalta monumentul, implicit de partea sa de cer. Precum o fiinta vie a carei nastere intr-un anume loc dintre cer si pamant va chema un destin in consecinta: "Un monument depinde intotdeauna de locul anumit pe care-l alegi si de cum va rasari sau va apune soarele deasupra lui, de insasi materia inconjuratoare… De abia atunci, avand aceste date (perspective, fotografiate la diverse ore si luate din diverse unghiuri), iti poti alege materialele si poti sa studiezi formele – care vor trebui sa se lege perfect cu natura – si sa ii fixeze monumentalitatea", considera artistul.
S-a scris de multe ori despre importanta piedestalurilor brancusiene. Soclul fiind pentru sculptura lui Brancusi precum tronul pentru un rege, tron al carui simbolism este binecunoscut. El insusi va afirma: "O sculptura nu se sfarseste niciodata in postamentul sau, ci se continua in cer, in piedestal – si in pamant." Au fost consemnate cuvinte ale artistului pline de candoare cu privire la vibratia fiecarui material in sine, in functie de "specia" sa, viata care transpare prin gesturi de prietenie ale materiei, urmand sa fie transmisa oamenilor tocmai prin sculptura: "As vrea ca lucrarile mele sa se ridice in parcuri si gradini publice, sa se joace copiii peste ele, asa cum s-ar fi jucat peste pietre si monumente nascute din pamant, nimeni sa nu stie ce sunt si cine le-a facut – dar toata lumea sa simta necesitatea si prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii…".
Acest suflet al Naturii cautat si la scara unei sculpturi de mici dimensiuni dar si la scara uriasa face ca "arhitectura sculpturala" preconizata de Brancusi sa aiba inca un reper optim si anume: Viata, oricare ar fi forma sa de manifestare. Caci, neostoit vizionar, el vede sufletul Naturii prezent pretutindeni.
