Dupa 40 de ani petrecuti in Brazilia, luptatorul anticomunist Dan Boghiu isi povesteste aventura vietii sale. Cel mai dureros capitol: revederea patriei natale
August 1944. De pe frontul din Moldova sosesc vesti ingrijoratoare. Sovieticii au izbutit sa strapunga defensiva romano-germana si armia lui Stalin se revarsa ca o maree rosie. Cei fugiti din calea navalitorilor istorisesc lucruri terifiante. Pe unde ajung, noii „aliati” jefuiesc, ucid, iau oameni in robie. Panica, teama de moarte alunga si turistii aflati in statiunea Slanicul Moldovei. Toata lumea isi face la repezeala bagajele. Printre cei zoriti sa prinda trenul se nimereste a fi si un elev de 17 ani: Dan Boghiu.
Dar nenorocire! La Targu Ocna, refugiatii, ce se inghesuie sa prinda trenul spre Adjud, ca apoi sa ia rapidul de Bucuresti, sunt instiintati ca sovieticii au ajuns cu tancurile dincolo de Marasesti. Situatie fara iesire pentru multimea pasagerilor amenintati de ciuma rosie. Destinul face totusi o exceptie: Dan Boghiu. Acestuia ii intinde o mana de ajutor, dar cu pretul unei teribile odisei. In timp ce se afla in gara la Targu Ocna, se opreste un tren german de „Crucea Rosie”, din care coboara capitanul Neumann, medic militar ce vreme de doi ani fusese seful spitalului de campanie din Slanicul Moldovei. Neamtul il recunoaste la randul lui, il cheama la el si-i propune sa-l insoteasca in Germania. „Un tanar ca tine nu are ce cauta intr-o Romanie ce va fi cotropita de bolsevici”. Clipe de cumpana, de extrema incordare, dar incheiate in scurta vreme cu o hotarare temerara. Speriat de cele ce se petreceau in tara si, desigur, animat deopotriva de neastamparul tineretii, adolescentul se arunca in bratele necunoscutului si alege calea exilului.
Asa au inceput sa se depene zilele, lunile si anii unei vieti, desprinse parca dintr-un roman. Personajul lui principal, un tanar de 17 primaveri, plecat sa infrunte pericolele de moarte si capcanele neprevazutului, pentru ca in cele din urma, parasind Europa, sa se statorniceasca in Brazilia. Despre acest destin tumultuos ne propunem sa vorbim in continuare. O vom face folosind lucrarea memorialistica semnata de domnul Dan Boghiu („Valtoarea destinului”, Editura Ramida, 1977), cat si corespondenta pe care domnia sa a purtat-o cu autorul acestor randuri.
Dan Boghiu a vazut lumina zilei la Iasi, intr-o familie de oameni cu stare. Curand, dupa nasterea sa, parintii se vor muta la Bucuresti, unde Dan isi va petrece copilaria si adolescenta. In amintirile veteranului de azi, capitala tarii ni se infatiseaza ca un oras inca patriarhal, prin care civilizatia Occidentului mai umbla sa risipeasca fumul narghilelelor si parfumul Orientului. Birjele intreceau in numar masinile, oltenii cobilitari isi strigau marfa pe strazi, iar noaptea, in unele cartiere, lampagii soseau sa aprinda felinarele cu gaz. Oras placut, molcom, in care sfaraiau gratarele cu mititei, vinul curgea garla si omul avea ragaz sa le faca pe toate fara graba. „Astfel au trecut anii copilariei, intr-o casa indestulata, vesela, fara grija zilei de maine. Asa se traia in Bucurestiul acelor ani, supranumit si Micul Paris, oras modern, pitoresc, in acelasi timp, cu magazine de lux, dar si cu dughene, cu restaurante sclipitoare si crasme de cartier, cu putine automobile si cu trasuri cu muscali barbosi pe capra”.
Odata cu sosirea vacantei mari, mai povesteste Dan, familia isi petrecea vacanta in statiunea Slanicul Moldovei, considerata pe atunci ca un Karlsbad al Romaniei. Toate acestea pana la fatidicul august 1944, cand, asa cum aratam mai sus, soarta avea sa deschida un nou capitol in viata adolescentului. Dar sa reluam firul acestei odisei.
Trenul de „Crucea Rosie” si-a continuat drumul pana la Viena, atacat de avioane britanice, care au facut prapad printre civilii si ranitii din vagoane. In capitala Austriei, romanii fugiti din tara sunt intampinati de reprezentantii Guvernului National Roman din Exil, care le propun ca destinatie finala orasul Erfurt. Aici,pe baza de optiuni personale, se formeaza Armata Nationala, mai tarziu sub conducerea generalului Chirnoaga, care, in decembrie 1944, va numara deja 8000 de combatanti. Toti acestia impartasesc aceeasi parere: alianta cu rusii si arestarea Maresalului Antonescu reprezinta un act de tradare, rusine care trebuie spalata prin lupta.
Dan Boghiu face parte din regimentul Panzer-Grenadier, in care ostasii sunt instruiti sa manuiasca arme pentru distrugerea tancurilor inamice. Regimentul este trimis sa apere un colt al Oderului in plina iarna, iar Dan Boghiu, care abia implinise 18 ani, izbuteste sa loveasca un tanc rusesc. Tot acolo, intr-o groapa de obuz, un camarad german cu ambele picioare retezate, ii moare in brate, dar nu inainte de a-i incredinta inelul si cateva randuri pentru parintii lui.
Apoi, curand, frontul se destrama. Wehrmachtul nu mai e decat o umbra a ceea ce a fost odata. Incepe retragerea in debandada. Scapa cine poate! Trece Elba pe o barca pneumatica si incepe sa haladuiasca fara tinta printr-o Germanie prabusita in haos si disperare. Calatoreste in unicele trenuri de marfa, alege ferme izolate, se bucura de ospitalitatea localnicilor. Se schimba in haine civile. Este prins si retinut de o patrula britanica, dar are noroc cu un canadian de origine romana care ii aranjeaza sa ajunga cu un transport american pana la Pilsen in Cehoslovacia. Aici este luat in primire de comunistii cehi care incearca sa-l faca sa le devina colaborator. Fuge din scoala unde fusese cazat si ia hotararea definitiva: va ramane in Occident.
Face cale intoarsa, calatoreste intr-un marfar pana la Heidelberg. Cauta familia camaradului ucis si se bucura de o primire parinteasca. Apoi isi continua drumul. La Mannheim gaseste adapost la Organizatia Internationala pentru Refugiati (IRO), aflata sub control american. Lagar multinational, plin cu civili si fosti militari, multi refugiati din spatiul sovietic. Tot aici ia parte la un spectacol macabru. Pe baza unei conventii sovieto-anglo-americane, refugiatii rusi si cei din fosta armata a generalului Vlasov, colaboratori ai nemtilor, dar si bielorusi, ucraineni, cazaci sunt imbarcati in marfare pentru a fi predati KGB-ului. Extradatii se tavalesc pe jos de disperare, o femeie se arunca de la etaj. Toti stiu ce-i asteapta: plutonul de executie. Se salveaza cei care izbutesc sa scoata scandurile din pardoseala vagoanelor. Grozavia ii impresioneaza pe americani care, ulterior, vor sista „livrarea”.
Dar pentru Dan Boghiu sosesc zile mai luminoase. Gaseste de lucru. Devine pe rand, in slujba americanilor, desenator tehnic, apoi ajutor de bucatar. Isi ia camera in oras si se imbraca cu uniforma americana. Se ocupa de aprovizionarea Politiei Militare. Se muta la Koblenz, in zona franceza de ocupatie. Aici se imprieteneste cu un tanar german, student la Universitatea din Bingen si impreuna cu el urmeaza, in particular, cursurile Facultatii de electronica. La popota ofiterilor francezi devine, fara sa vrea, cofetar. Serate dansante, plimbari pe Valea Rinului. Dar soseste anul 1948. Conflictul dintre Est si Vest se acutizeaza. Miroase din nou a razboi. Boghiu obtine garantia sederii in SUA, prin maiorul politiei militare, care ii plateste garantia de 800 de dolari. Dar viza intarzie sa soseasca. Atunci se hotaraste sa emigreze in Argentina, dar in cele din urma alege ca destinatie Brazilia. In februarie 1949, paseste pe pamant brazilian, debarcand in golful Guanabara. O pais do futuros (Tara de viitor). Avea 23 de ani.
Bastinasii se dovedesc oameni veseli, primitori, simpatici. Muzica, dans, vorbe in torent. O pais dos absurdos (Tara absurditatilor). Numai ca Dan Boghiu nu a ales acest colt de lume ca sa se tina de fieste. Harnic, tenace, intreprinzator, se apuca de treaba. La inceput face de toate. Dupa un scurt timp petrecut la Rio de Janeiro, se stabileste la Sao Paulo, unde se angajeaza la o firma de montat radiouri si sisteme de comunicatie, cu piese sosite din SUA. Cursurile electronice urmate in Germania ii prind bine. Se muta mai apoi la o companie concurenta, „PHILCO”, unitate braziliana a unui concern american. Sarguincios, destoinic, romanul urmeaza mai multe cursuri aditionale tehnice si intreprinde mai multe calatorii in SUA si Europa. Devine sef al controlului tehnic, apoi i se incredinteaza conducerea departamentului de desen industrial. Firma cunoaste o dezvoltare rapida. Boghiu se distinge deopotriva ca inventator, proiectand modele inedite de radiouri (unul din acestea avea sa se fabrice in milioane de unitati). Intre timp, Philco ajunge sa fuzioneze cu giganticul Ford, Dan Boghiu bucurandu-se in continuare de ascensiune profesionala. A trait 40 de ani la Sao Paulo si s-a bucurat de multa pretuire, datorita calitatilor morale si profesionale. La sosirea lui, Brazilia avea 45 milioane locuitori. Dupa patru decenii, populatia numara 145 de milioane. A fost casatorit de doua ori. De la cea de a doua sotie, Verena, fiica unor elvetieni, are doua fiice: Domnica si Cornelia. Despre cei din tara n-a stiut nimic multa vreme, iar cand vestile au inceput sa soseasca, n-au fost dintre cele mai bune. Dar mai multe despre toate acestea, in interviul care urmeaza.
Securistii din Romania si emisarii lor in Brazilia
– Despre familia mea, ramasa in tara, mi-au parvenit vesti abia dupa 1947. Asa am aflat ca sora mea Steluta se maritase cu un avocat. Curand dupa aceea, cumnatul meu a fost arestat si condamnat. A iesit din puscarie dupa 16 ani, cu sanatatea la pamant. Purta pe gat urmele tigarilor stinse de anchetatori. Bataile primite ii zdrobisera rinichii. A mai trait trei ani. Cu Mamitica, am vorbit de mai multe ori la telefon. De fiecare data imi spunea: „Dinelus, am sa mor si n-am sa te mai vad”. Asa s-a si intamplat. Asa a vrut Dumnezeu. Patrik, fiul meu din prima casatorie, a apucat sa o viziteze la Bucuresti. La plecare, Steluta mi-a trimis portretul tatalui meu, pictat de Octav Bancila, precum si o icoana si un covor. Covorul a fost confiscat la granita, dar tabloul si icoana au razbit, caci Patrik le-a dosit in plafonul masinii. Le-a dat socrilor mei la Zurich, care mi le-au adus in Brazilia de Craciun.
– Cum protesta imigratia romana din Brazilia?
– Brazilia este cea de a doua mea patrie. Iubesc aceasta tara-continent si m-am atasat de locuitorii ei. Am scris si poezii in limba portugheza. Dar asta nu inseamna ca mi-am uitat tara de bastina. Am luptat indarjit, impreuna cu alti conationali, ca sa arat lumii starea de sclavie in care o adusese ciuma rosie. Pe vaporul care m-a adus in Brazilia, l-am cunoscut pe avocatul Nicu Iancu. El avea sa devina sufletul comunitatii romanesti. La inceput, la Sao Paulo existau vreo 50 de emigranti romani. Nicu Iancu a format societatea Brasil-Romania si, ca jurist, i-a dat baza oficiala de functionare. Cativa ani mai tarziu, membrii societati m-au ales ca presedinte. A luat nastere si o societate religioasa, „Sfanta Treime”. Mi s-a incredintat si acolo presedintia vreme de 10 ani. Pentru tinerea slujbelor ne-am folosit o vreme de o capela modesta, apoi ne-am mutat intr-o biserica siriana de rit bizantin. Pentru inceput, am apelat la parintele Bentia, preot catolic, iar dupa ce acesta a plecat la Roma, serviciul religios ne-a fost asigurat de un prelat catolic, parintele Balint, venit din Transilvania in 1926. Prin mijlocirea lui, Vaticanul a dat dezlegare ca el sa slujeasca pentru ortodocsi. Apoi am avut parte de un tata duhovnicesc ortodox, bunul parinte Braga, adus in Brazilia de un preot brazilian, director de orfelinat. In predicile sale, compatriotul nostru a povestit enoriasilor grozaviile din tara. Fusese si el schingiuit si trimis sa-si sfarseasca zile pe santierul mortii, Canalul Dunare-Marea Neagra.
Intr-o vreme, parohia a ramas fara slujitor si atunci ne-am pomenit ca ne soseste, nechemat, un popa din Romania. Securist imbracat in sutana si plin de promisiuni. Ne-a oferit in dar o biserica din lemn, facuta de mesteri din Maramures. Nu i-am acceptat ofertele, nici ca sa ne fie paroh. De altfel, intruziunile Securitatii erau numeroase si rafinate. Se foloseau momeli si amenintari. Pentru a recruta cozi de topor, emisarii Securitatii ofereau sansa de a deschide afaceri cu produse romanesti. S-au gasit asemenea tradatori. Acestia, finantati din Romania, au infiintat pentru diversiune o societate paralela, pe care au botezat-o „Romania-Brazilia”. Intre acesti tradatori ii amintesc pe Chitimia si Hila. Cand Nicolae Ceausescu a vizitat Sao Paulo, s-a organizat in onoarea lui o receptie la Hotelul Hilton. Cozile de topor s-au grabit sa alerge sa faca temenele in fata dictatorului. Dar nici noi n-am stat cu bratele incrucisate. Am schimbat la hotel steagul comunist si l-am inlocuit cu drapelul romanesc fara stema bolsevica, la mesele participantilor. De la aeroport pana in oras, cale de 16 kilometri, am scris cu var pe tot itinerariul „Jos tiranul Ceausescu”, „Jos calaul”. Asta l-a infuriat cumplit. Agentii de la Ambasada foloseau si mijloace de intimidare. Eu am primit telefoane de genul: „Gandeste-te ca ai acasa o mama, o sora, lasa-te de critica politica”. Nu ne-am lasati intimidati. Am continuat sa demascam atrocitatile din Romania prin interviuri la radio si televiziune. In fruntea acestor actiuni s-a aflat si poetul Alexandru Silistreanu, autor a mai multor volume de poezii anticomuniste.
In 1966, in Brazilia s-a instalat conducerea interimara a lui Joao Gulart, politician cu vederi comuniste, pornit sa aserveasca tara Moscovei. A tiparit chiar si bancnote cu secera si ciocanul. In sudul tarii s-au format bande de comunisti. Noi cei din Sao Paulo ne-am pregatit de lupta. Romanii, majoritatea, s-au alaturat rezistentei anticomuniste. Am primit arme, munitie, ne-am postat in zonele strategice ale orasului. Din fericire, Gulart a fost alungat si in locul lui a venit Castelo Branco, un general dintr-o bucata. A murit din pacate intr-un accident de avion.
– Ce ne puteti spune despre relatiile cu celelalte comunitati de refugiati politici?
– Relatiile s-au dovedit excelente. Organizatii cu profil etnic aveau rusii albi, estonienii, letonii, ungurii, polonezii. Ne intalneam pentru actiuni comune anticomuniste. Imi amintesc cum un general de aviatie polonez, Radjwski, a infatisat publicului brazilian filmul „Katyn”, intitulat asa dupa localitatea ucraineana unde, din ordinul lui Stalin, au fost impuscati 10 mii de ofiteri polonezi. Filmul a fost prezentat si in scolile militare braziliene si a provocat oroare. La sarbatorile nationale ale Romaniei, imbracam cu totii costumul national, iar mesele se umpleau cu traditionalele bucate romanesti. Ne-am facut si un tricolor cu insemne simbolice. In varf, am infipt o cruce de bronz, iar pe panza am cusut o emblema reprezentand un lant taiat de o spada. Steagul l-am adus in Europa, se afla la mine la, Zurich, si poate il voi dona unui muzeu din Romania, spre amintirea anilor de exil.
Aproape ca nu am recunoscut Bucurestiul
– Iata-ma din nou in orasul lui Bucur dupa un exil de aproape 5 decenii. Emotia ma copleseste, imi dau lacrimile. La Aeroportul Otopeni, control sumar. A disparut cerbicia comunista? Se pare ca nu. Curand apar si deceptiile. In drum spre oras, se ivesc blocurile ceausiste, jalnice, grotesti, mizerabile, cu aspect de temnite. Pretutindeni, oameni imbracati mizerabil, cu fete cenusii. Nimeni nu zambeste. In fata „Alimentarelor”, cozi la alimente. Pe soseaua internationala, ca si pe strazile Capitalei, masini hartanite, dar si carute de tigani, slobode prin centrul orasului. Haite de caini vagabonzi, mormane de gunoaie, cersetori la intersectii. Cumplit, dezolant! Unde e „Micul Paris”? Dar toate acestea au fost, atunci in 1990, doar inceputul. Ceea ce aveam sa constat mai pe urma, s-a dovedit mult mai grav: degradarea fiintei nationale. Ani la rand, am incercat sa aduc in tara investitori elvetieni, ce doreau sa modernizeze industria alimentara, dar si alte ramuri industriale. Peste tot erau refuzati. „Ne-am privatizat deja”, sau „N-avem nevoie de straini sa ne conduca, nu ne vindem tara” (sau altminteri spus: „o furam noi”). Oamenii de afaceri pe care ii aduceam erau dispusi sa investeasca sume importante, sa aduca utilaje performante, sa asigure piete de desfacere. Nimic! Timp si bani pierduti. Deceptionati, elvetienii au plecat, considerand mediul de afaceri si politica tarii neserioase. Am aflat cu timpul si cauza acestei situatii. Economia era dominata de fostii demnitari comunisti. Ei devenisera actionari majoritari, sau chiar stapani absoluti. Am putut vedea cu ochii mei cum in incinta aceleeasi intreprinderi functionau doua unitati industriale. „Privatizatii” luasera masinile-unelte de valoare si cei mai buni meseriasi, in timp ce in intreprinderea mama totul se naruia, se transforma in fier vechi. Am izbutit sa perfectez o singura afacere. E vorba de infiintarea in Romania, cu capital elvetian, a unei fabrici de materiale izolante. Dar si aici ghinion. Contractul a fost semnat intr-o perioada cand era in vigoare o lege privind scutirea de taxe vamale a noilor echipamente industriale. Ei bine, cand echipamentele elvetiene se aflau in drum spre tara, legea a fost abrogata. O asemenea masura poate fi considerata o adevarata sabotare a economiei nationale.
Haos, coruptie, ticalosii
– De ce nu v-ati intors definitiv in Romania?
– Imi puneti o intrebare cumplit de dureroasa. Intr-adevar, vreme de aproape 50 de ani, asta am dorit: sa revin in tara mea natala. Pana cand a trebuit sa dau piept cu birocratia, pungasia si justitia corupta din biata Romanie. Odata ajuns in tara, am cautat sa-mi recuperez bunurile confiscate. N-aveam nici un document, in afara unui certificat de cetatenie eliberat de primaria judetului Bacau. Trebuia sa-mi probez prin acte dreptul la mostenire si sa anulez prin procese faradelegile savarsite de comunisti, dar si de cumnatul meu, cel de al doilea sot al Stelutei, un oarecare Puiu Iliescu, ce platise martori mincinosi ca sa puna mana pe averea ramasa. Asa a inceput calvarul. N-am izbutit sa deschid vreo usa nici la primarie, nici la judecatorii fara spaga si plocoane. O jurista, bunaoara, mi-a gasit actul de proprietate in arhivele statului pentru o spaga de 200 de dolari. Act datat din 1902. Termenele procesului se amanau mereu, spre incantarea avocatilor, bucurosi ca pot sa ma jecmaneasca de valuta. Nu ma intrebati cat a durat ca sa-mi repar proprietatea si sa o elibereze de vandalii care locuiau in ea. Muncitorii imi prezentau facturi dubioase, toata lumea umbla sa ma fure. Fiindca aveam dolari, eram o vaca buna de muls. Nu-mi venea sa cred ca in 50 de ani de comunism a putut sa aiba loc o atat de cumplita degradare si tiganizare a bietului popor roman. Asta m-a indemnat sa renunt la dorinta mea de a-mi petrece restul zilelor la Bucuresti. Am vandut apartamentul si m-am stabilit definitiv la Zurich, orasul de bastina al sotiei mele.
– Cum apreciati prestatia actualului guvern?
– Se pare ca domnii Basescu si Tariceanu sunt bine intentionati si muncesc sa scoata Romania din groapa in care a cazut. Dar atentie! Nu vor realiza nimic daca nu au in vedere situatia de fapt: criza economica este rezultatul crizei morale. De aici trebuie inceput totul. Cu mana de fier. Legi severe, judecatori onesti. Romanul nu intelege alta limba. Fiecare cetatean trebuie sa declare de unde are banii sa-si faca vila, sa traiasca in lux. Cu mila si precautie vom bate pasul pe loc. E nevoie de asemenea sa facem ordine in trecutul nostru. L-am vazut pe domnul Basescu scapand o lacrima, cand a vizitat Muzeul Holocaustului. Personal, nu-mi amintesc ca dumnealui sa fi plans in public si de mila celor 500.000 de romani ucisi in lagarele si temnitele bolsevismului, ca si de cea a zecilor de milioane de inocenti exterminati in gulagurile din URSS si tarile comunizate din Europa, Asia, America.
– Cum sunt priviti romanii in Elvetia?
– O, Doamne, nu ma intrebati. Dupa revolutie, elvetienii au trimis multe ajutoare in Romania. Ce s-a intamplat cu ele, nu stiu. Apoi, Elvetia a cunoscut navala bandelor de raufacatori, unii, probabil, instruiti de Securitate. Politia a ramas inmarmurita de metodele folosite de romani. Prapad prin bancomate si magazinele de bijuterii. S-au furat camioane cu care apoi, noaptea, s-au spart vitrinele magazinelor, s-au incarcat de acolo tot ce era mai de pret si pe-aci ti-e drumul. Talharii au patruns si in casele oamenilor, iar prada o ascundeau in paduri. A spune in Elvetia ca esti roman e un dezastru.
– Intrevedeti vreo speranta?
– Daca actualii guvernanti vor sa duca Romania in Uniunea Europeana, ei trebuie sa demonstreze ca: 1. Incep sa creeze un alt mediu de afaceri pentru investitorii straini; 2. Protejeaza prin taxe vamale productia autohtona; 3. Opresc exportul de materii prime si le folosesc in industria autohtona; 4. Starpesc coruptia; 5. Retrocedeaza bunurile confiscate de comunisti, in special proprietatile imobiliare; 6. Bareaza evaziunea fiscala la toate nivelele; 7. Dovedesc grija fata de natura si mediul ambiant. Daca nu va fi indeplinit acest program, romanii vor ajunge coada cozilor, in urma albanezilor si bulgarilor. Ar fi cel mai rusinos moment din istoria nationala a poporului roman.
