1340: Prima menţiune documentară a Târgului Siret
1387: Regele Carol III al Neapolelui şi Ungariei este asasinat la Buda
1538: Tratatul de pace de la Oradea, prin care se pune capăt luptelor dintre Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg pentru stăpânirea Transilvaniei
1582: Papa Grigore al XIII-lea anunţă reformarea calendarului, care, în noua structurare, comportă o eroare de o zi la 3000 de ani (Calendarul gregorian)
1607: Are loc premiera operei Orfeu a lui Claudio Monteverdi, aceasta fiind una dintre primele lucrări recunoscute ca făcând parte din genul muzical operă
1717: Convenţia dintre Ioan Mavrocordat şi generalul Sainville, în urma căruia trupele imperiale austriece evacuează Muntenia, dar păstrează Oltenia, convenţie ce va fi ulterior invocată de austrieci pentru justificarea anexării Olteniei
1821: Mihail Şuţu, domnul Moldovei, solicită ţarului Alexandru I trimiterea unui corp de oaste pentru a face faţă eteriştilor conduşi de Alexandru Ipsilanti ce trecuseră Prutul, la 22 februarie 1821
Citeşte aici o descriere mai detaliată a evenimentelor legate de mişcarea eteriştilor, de trecerea ei pe teritoriul Principatelor, precum şi despre legenda comorii ascunse de aceştia în Moldova, înainte de a trece Prutul pentru a se refugia în Rusia Ţaristă, după înfrângerea de către Imperiul Otoman
1831: Este semnat Tratatul de la Dancing Rabbit Creek, primul din seria celor încheiate în baza Legii de Relocare a Amerindienilor, prin care tribul Choctaw din Mississippi îşi ceda pământurile aflate pe malul estic al fluviului Mississippi, în schimbul unor despăgubiri băneşti şi teritorii aflate în partea de Vest a Statelor Unite
1848: Regele Louis-Philippe al Franţei abdică, în urma Revoluţiei Franceze de la 1848, şi se va instaura cea de-a Doua Republică Franceză, ce va dura până în 1852, când este reinstituită monarhia
1870: Este inaugurată, în prezenţa domnitorului Carol I, noua clădire a Monetăriei Statului, situată pe Şoseaua Kiseleff nr.3, acolo unde vor fi bătute primele monede cu efigia regală, realizate de gravorul Kullbrich, cunoscute sub numele de „Caroli de aur” şi având valoarea de 20 de lei
1917: Telegrama Zimmerman – episod important din Primul Război mondial, atunci când, pe 24 februarie, Ambasadorul Statelor Unite în Marea Britanie trimite Preşedintelui american Woodrow Wilson copia decriptată a aşa-numitei Telegrame Zimmerman, document pe care îl primise cu două zile înainte de la britanici şi în care Germania promitea Mexicului ajutor pentru recuperarea fostelor teritorii mexicane New Mexico, Texas şi Arizona, cu condiţia ca Mexicul să declare război Statelor Unite
Niciodată în istorie, inainte sau după, nu a avut vreo criptogramă „atât de enorme consecinţe” asupra cursului istoriei, după cum nota David Khan, autorul lucrării „Spărgătorii de coduri”, citat pe siteul Arhivelor Naţionale americane (archives.gov).
Documentul interceptat şi decodat de criptografii britanici ce lucrau în celebra Cameră 40 şi rămas in istorie sub numele de „Telegrama Zimmerman”, după numele trimiţătorului ei, Baronul Arthur Zimmerman, ministrul german de externe, a reprezentat, după opinia specialiştilor, catalizatorul care a determinat intrarea în război a Statelor Unite, în timpul administraţiei Wilson.
Cel din urmă, aflat la al doilea mandat, câştigase alegerile în mare parte datorită atitudinii sale de menţinere a neutralităţii SUA în războiul ce pârjolea deja Europa, cu sloganul „Ne-a ţinut în afara războiului”.
Evenimentele de la începutul anului 1917 au schimbat însă dramatic atitudinea americanilor şi a guvernului federal în privinţa războiului, SUA declarând război Germaniei pe 6 aprilie 1917, la şase săptămâni de la primirea de către preşedintele american a copiei decodate a celebrului mesaj. Relaţiile diplomatice fuseseră deja rupte la mijlocul lunii februarie 1917, după ce nemţii încălcaseră acordul de la Sussex prin care se obligau să limiteze intrarea în luptă a submarinelor germane.
Dar ce scria în telegrama ce avea să schimbe brusc părerea americanilor despre războiul din Europa?
Telegrama era scrisă de Ministrul de Externe german Arhur Zimmerman şi era adresată ambasadorului german la Washington, Contele von Bernstorff, cu instrucţiuni de a fi retransmisă ambasadorului german în Mexic, contele Heinrich von Eckhardt.
În mesaj, Zimmerman îl anunţa pe Eckhardt că la începutul lunii februarie urma să fie declanşat războiul nerestricţionat cu submarine, continuând totuşi, în ciuda acestei acţiuni în forţă, efortul de a menţine neutralitatea SUA.
În cazul în care această operaţiune nu va avea efectul scontat, Germania urma să facă o propunere de alianţă Mexicului, cu următoarele caracteristici: „participăm la război împreună, încheiem pacea împreună, suport financiar generos şi o întelegere din partea noastră că Mexicul va porni acţiunile de recucerire a teritoriilor pierdute din Texas, New Mexico şi Arizona” (traducere din textul original disponibil pe archives.gov – vezi şi galerie foto), detaliile înţelegerii fiind lăsate la latitudinea lui Eckhardt.
Telegrama mai menţionează că propunerea urma să fie facută preşedintelui [Mexicului] în cel mai mare secret, imediat ce va fi sigură intrarea SUA în război, şi ca acesta ar trebui, „din proprie iniţiativă”, să invite Japonia să adere [la acţiunile ce vor fi iniţiate], acţionând în acelaşi timp ca mediator între Germania şi Japonia. În încheiere, Zimmerman îi indică lui von Eckhardt să îi atragă atenţia Preşedintelui [Mexicului] că utilizarea „nemiloasă” a submarinelor germane oferă perspectiva obligării Angliei să facă pace în decurs de câteva luni.
În mod surprinzător, conform documentelor declasificate de NSA şi disponibile pe siteul nsa.gov, Zimmerman a recunoscut autenticitatea telegramei, modificând radical percepţia americanilor despre război şi, astfel, „un mesaj a reuşit ceea ce nici măcar declaraţia anterioară a Germaniei referitoare la războiul total cu submarine nu reuşise: Statele Unite au declarat război”.
Povestea interceptării, decodării şi transmiterii telegramei către americani este fascinantă în sine şi începe de la momentul când, în chiar prima zi a războiului, englezii au tăiat cablul de telegraf transatlantic al nemţilor, obligându-i pe aceştia să aleagă rute alternative, fie prin ţări neutre fie utilizând cablurile de pe teritoriul inamic. Eforturile britanice de dezvoltare a unui birou de interceptare şi decriptare a mesajelor germanilor s-au concretizat prin crearea organizaţiei ramase în istorie sub numele de „Camera 40”, aluzie la locaţia în care îşi desfăşura activitatea, în clădirile fostei Amiralităţi.
În data de 17 ianuarie 1917, analiştii britanici – a căror activitate era strict secretă, existenţa biroului fiind ascunsă inclusiv de aliaţii americani – interceptează telegrama lui Zimmerman. Aceasta fusese transmisă pe două rute spre Mexic, o dată via corespondenţa telegrafică trimisă spre America de Sud cu ajutorul Suediei, neutră dar favorabilă Imperiului German, mesaj ce conţinea instrucţiuni pentru ambasadorul german de la Buenos Aires de a o retransmite la Washington. Cea de-a doua rută de transmitere aleasă a fost foarte „îndrăzneaţă”, după cum notează documentul NSA declasificat. Zimmerman i-a solicitat ambasadorului american la Berlin să telegrafieze mesajul (codat, evident) la Washington, în atentia Departamentului de Stat american care a înmînat-o „în persoană” Ambasadei Germaniei.
Aranjamentul fusese posibil în contextul medierii pe care preşedintele american Wilson încerca să o facă în contextul eforturilor de încheiere a războiului şi după ce germanii se plânseseră că englezii le distruseseră orice posibilitate de a comunica peste Ocean cu diplomaţii germani acreditaţi acolo. Acstea sunt mesajele pe care le-au interceptat britanicii, ultimul ajuns la Londra în drumul său din Germania, via Copenhaga – Londra – Washington. Analiştii englezi au reuşit, cu ajutorul celor două copii ale mesajului, să reconstruiască mesajul original, acesta fiind adus la cunoştinta Biroului Britanic pentru Afaceri Externe pe 5 februarie.
Înainte de a aduce la cunoştinţă americanilor conţinutul mesajului, britanicii au trebuit însă să rezolve o chestiune delicată, pe de o parte interceptarea telegramei trebuia ascunsă de nemţ şi de americanii neutri la acea dată în război (una din copii ce ajutase la descifrarea mesajului fusese interceptată via cablurile telegrafice americane şi serviciul diplomatic american) iar pe de altă parte decriptarea celor două copii nu furnizase un mesaj complet, suficient de convingător pentru a fi considerat real. Pentru rezolvarea acestei dileme, şeful spionajului maritim britanic, Amiralul William Hall, a apelat la un contact de la biroul de telegraf din oraşul Mexico City, pentru a face rost de o copie a telegramei retransmise în Mexic contelui von Eckhardt via Ambasada Germaniei la Washington.
Utilizând această versiune – ce purta şi alt număr de înregistrare şi o dată mai recentă, evident, decât mesajele interceptate iniţial de englezi – britanicii urmau astfel, după aflarea poveştii, să îi facă atât pe americani cât şi pe nemţi să creadă că obţinuseră mesajul via Mexic, reuşind de asemenea şi o completă decriptare a telegramei.
Telegrama a mai fost ţinută secretă de englezi încă două săptămâni, în speranţa că SUA vor intra în război după începerea războiului total cu submarine. După acest interval de timp, englezii i-au remis documentul decriptat (pe 22 februarie) lui Walter Page, ambasadorul american în Marea Britanie de la acel moment, informându-l în acelaşi timp că sunt de acord ca americanii să facă public documentul, cu condiţia ca numele Marii Britanii să nu fie pomenit, condiţie acceptată.
Page transmite preşedintelui american Woodrow Wilson documentul ce a schimbat, cel mai probabil, cursul istoriei, în data de 24 februarie, administraţia americană făcându-l public pe 1 martie 1917, eveniment tratat pe larg în presa de peste Ocean.
Conform concluziilor documentului declasificat de NSA şi disponibil în arhiva electronică de pe nsa.gov, deşi este foarte posibil ca Statele Unite să fi fost oricum atrase în război în cele din urmă şi în lipsa descoperirii acestei telegrame, de exemplu în urma creşterii numărului de victime cetăţeni americani sau a pierderilor comerciale suferite în urma atacurilor submarinelor nemţeşti, „nu poate fi pus la îndoială, totuşi, faptul că această inevitabilitate a fost mult grabită de descifrarea Telegramei Zimmerman, cu siguranţă cea mai mare lovitură criptologică din Primul Război Mondial”.
1920: Este fondat Partidul Nazist
1942: Este emis un ordin ministerial în baza reglementărilor specifice canadiene de apărare redactate în baza Legii Măsurilor de Război, prin care guvernul federal canadian primea dreptul de a reloca în tabere speciale pe toate „persoanele de origine japoneză”, act ce venea după luarea unei decizii asemănătoare de către Statele Unite cu câteva zile înainte
1945: Primul-Ministru egiptean Ahmed Maher Pasha este asasinat în timpul lucrărilor Parlamentului, unde fusese invitat pentru a da citire unui decret
1946: Juan Perón este ales preşedinte al Argentinei
Citeşte şi: Cum şi-a însuşit Eva Perón comoara nazistă
1948: Demiterea abuzivă a lui Lucreţiu Pătrăşcanu din funcţia de ministru al Justiţiei; demiterea a fost urmată de arestarea, judecarea şi executarea lui Pătrăşcanu (în Penitenciarul Jilava, în aprilie 1954)
Comentatorii de azi ai „cazului Pătrăşcanu” au explicat pe larg cum şi unde a avut loc execuţia, aşa cum au găsit documentele măsluite, probabil, de autorităţile de atunci. Pentru ca apoi, când Nikita Hruşciov a demascat, laCongresul XX al PCUS, crimele lui Stalin şi acerut imperativ şi ţărilor socialiste „frăţeşti” să verifice toate procesele politice ce au avut loc şi să revină asupra adevărului, de voie, de nevoie, comuniştii români au trebuit să-l reabiliteze pe Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1968. Şi iată că, legat de moartea acestuia, fostul general de Securitate, Ioan Mihai Pacepa, dezvăluie în „Cartea negră a securităţii”, că în acelaşi an, 1968, a avut loc un eveniment incredibil: un colonel de Securitate, acoperit într-o funcţie la Ministerul de Externe, şi-a ucis copiii, soţia, după care s-a sinucis.
Citeşte mai departe: Cum a murit, în realitate, Lucreţiu Pătrăşcanu?
1948: Este desfiinţată prin lege Adunarea Deputaţilor, acţiune urmată de convocarea Marii Adunări Naţionale, puterea legislativă fiind transferată Guvernului comunist
1960: Începe procesul intentat pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale unor intelectuali acuzaţi că au citit şi răspândit operele lui Mircea Eliade, printre inculpaţi aflandu-se Constantin Noica, Constantin Dinu Pillat, Al. O. Teodoreanu şi Nicolae Steinhardt
Elita românească a fost o ţintă predilectă a terorii politice instaurate de noul regim comunist, membrii acesteia asistând neputincioşi la exproprieri, naţionălizari, internări forţate la domiciliu, confiscări sau evacuări forţate, conform unui articol dedicat procesului „lotului Noica-Pillat” de pe siteul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (iiccr.ro). Membrii fostei elite au încercat să se apere menţinând legăturile între ei, vizitându-se şi discutand literatură, mai menţionează articolul.
Partidul comunist avea însă altă părere şi, pe rând, vor fi arestaţi, supuşi unor procese umilitoare şi ulterior condamnaţi mulţi dintre intelectualii de frunte ai perioadei interbelice, ca Ion Caraion, Vasile Voiculescu, Ecaterina Balacioiu-Lovinescu sau Ion Negoiţescu.
În aceeaşi notă a fost orchestrat şi procesul aşa-numitului „lot Noica-Pillat”, din care făceau parte, printre alţii, Constantin Noica, Constantin Dinu Pillat, AL. O. Teodoreanu (Pastorel Teodoreanu) şi Nicolae Steinhardt. Trebuie reţinut că acuzaţii nu doar că aveau orientări politice contradictorii (Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat erau antilegionari, în vreme ce Noica era membru marcant al Legiunii) dar unii dintre ei s-au văzut pentru prima oară în viaţa lor, conform IICCR , atunci când au fost aduşi în boxa acuzatilor, pe 24 februarie 1960, în prima zi a procesului „intelectualilor mistico-legionari”, după cum aveau să consemneze documentele oficiale. În contextul absurdităţii acuzaţiilor ce li se aduceau, de uneltire contra ordinii sociale, aproape că trece neobservat faptul că din lotul de acuzaţi de mistico-legionarism făceau parte şi doi evrei, Nicolae Steinhardt şi Beatrice Strelisker.
Primul arestat a fost Constantin Noica, pe 11 decembrie 1958, el aflându-se deja oricum, de aproape un deceniu, în domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel. Ultimul va fi Nicolae Steinhardt, arestat pe 4 ianuarie 1960. Au fost în total arestate 25 de persoane, conform IICCR, şi alţii au fost anchetaţi, dintre cei din urmă, „unii vor ispăşi pedepse sub acuzaţii similare, ca Alice Voinescu, Vasile Voiculescu, Ion Negoiţescu, Paul Dimitriu, iar alţii, vor evita închisoarea miraculos şi arbitrar ca Mihail Şora, H. H. Stahl, Zigu Ornea, Sanda Stolojan sau Şerban Cioculescu.” (iccr.ro)
Cu atât mai relevantă apare astfel declaraţia procurorului de caz, „noi am ales oamenii, nu faptele! Că dacă erau faptele, erau peste 100 de inculpaţi în această boxă!”.
Sentinţa pentru cei 25 de inculpaţi s-a dat la doar 3 zile de la începerea procesului, şefii „lotului”, adică Noica şi Pillat fiind condamnaţi la 25 de ani de muncă silnică, în vreme ce Paleologu va primi 14 iar Nicolae Steinhardt doisprezece ani de munca silnică. Tuturor inculpaţilor urma să li se confişte averea şi să fie supuşi degradării civice.
Cele mai mici pedepse vor fi de 6 ani de închisoare corecţională, Păstorel Teodoreanu fiind unul dintre „fericiţii” care au primit cea mai mică sentinţă.
Constantin (Dinu) Pillat fusese anchetat cu brutalitate pentru marea vina de a fi scris romanul „Aşteptând ceasul de apoi”, lucrare pentru care a şi ispăşit 5 din cei 25 de ani pentru care a fost iniţial condamnat. Una dintre versiuni a fost arsă de Securitate, singura copie din dosar dispăruse, ea fiind identificată jumătate de secol mai târziu şi constituind, la publicarea sa în 2010 la Editura Humanitas, o adevarată revelaţie literară. Dinu Pillat nu a mai scris niciodată după ieşirea din penitenciar.
Constantin Noica a executat 6 ani de inchisoare la Jilava, după care s-a mutat pentru aproape douăzeci de ani în Bucuresti, unde a lucrat ca cercetător de logică al Academiei Române. Ultimii ani din viaţă (a murit în 1987) şi i-a petrecut la Păltiniş, lângă Sibiu, unde casa i-a devenit un fel de loc de pelerinaj şi dialog intelectual pentru admiratorii şi discipolii săi, printre aceştia şi Gabriel Liiceanu, ce îşi va sintetiza experienţa în Jurnalul de la Paltinis.
Alexandru Paleologu a fost graţiat in 1964, iar în timpul detenţiei a semnat un angajament de informator al Securităţii, după cum singur a declarat public după 1989. A fost numit Ambasador al României în Franţa pe 31 decembrie 1989, fiind ulterior demis în iunie 1990 sub acuza de a fi simpatizat cu „golanii” din Piaţa Universităţii şi pentru simpatiile monarhiste. A fost de asemenea Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naţionale din România după 1990.
Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu), fratele mai mare al romancierului Ionel Teodoreanu, rămas la rându-i în istoria literaturii române pentru epigramele sale, a murit de cancer pulmonar la scurtă vreme după ieşirea din temniţă, fiind graţiat după ce ispăşise circa 3 ani din condamnarea la 6 ani de închisoare corecţională şi 3 ani de interdicţie, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. De fapt, fusese învinuit şi ulterior inclus în celebrul „lot Noica” pentru fabula „Măgarii şi libertatea”, ce includea versurile: „Să nu ne mai pese de păstor şi nici/De stăpân şi bice: Suntem bolşevici”.
Una dintre cele mai luminoase personalităţi ale României secolului XX, Nicolae Steinhardt, intelectualul evreu condamnat pentru presupusa vină de a fi făcut parte (culmea) dintr-un grup mistico-legionar, grupul Noica-Pillat, şi pentru că a refuzat să fie martor al acuzării, cel prin care justiţia românească reuşea astfel paradoxul de a pedepsi un evreu pentru legionarism, scria în Jurnalul Fericirii: «Sângele meu este evreiesc, dar de gândit şi de simţit gândesc şi simt româneşte ».
Scris în anii ’60 şi publicat abia după ’90, Jurnalul fericirii constituie mărturia privilegiată a unei transfigurări : de la suferinţa personală, către o stare de iluminare spirituală, care, în cazul său, se identifică cu o profundă credinţă religioasă, nota Serenela Ghiţeanu în articolul Un erou fericit, publicat în paginile România Liberă in iulie 2008.
În închisoarea de la Jilava, Nicolae Steihardt a primit botezul creştin, devenind după detenţie călugăr la Mânăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului, în apropierea căreia este şi îngropat.
Citeşte şi: Nicolae Steinhardt, evocat de contemporanii săi, Alexandru Paleologu, Monica Lovinescu şi părintele Galeriu
1976: Este proclamată Constituţia cubaneză
1981: Palatul Buckingham anunţă logodna Prinţului de Wales cu Lady Diana Spencer
1987: Echipa de fotbal Steaua Bucureşti cucereşte Supercupa Europei, invingând la Monte Carlo echipa Dinamo Kiev, cu 1-0, gol marcat de Hagi. Era ultimul trofeu internaţional câştigat de o echipa de club românească.
Imagini din meci:
1989: Ayatollah Ruhollah Khomeini anunţă public oferirea unei recompense de 3 milioane de dolari americani persoanei care îl va ucide pe Salman Rushdie, autorul controversatei lucrări „Versetele satanice”
Pe 14 februarie, Ayatollahul emisese şi o aşa-numită fatwa prin care îi încuraja pe musulmani să îl ucidă pe Salman Rushdie.
2008: Adunarea Naţională din Cuba îl desemnează pe Raul Castro drept succesor la preşedinţia Consiliului de Stat şi în funcţia de comandant suprem, deţinute vreme de aproape jumătate de secol de Fidel Castro, după ce acesta din urmă îşi anunţase public retragerea cu câteva zile înainte, printr-o scrisoare publicată în oficiosul comunist Gramma.
Citeşte şi: Cuba schimbă un socialism ”cu altul mai bun”
Fidel Castro a dezvoltat o ”obsesie” pentru preşedintele Barack Obama – WIKILEAKS
FOTO din timpul CRIZEI RACHETELOR CUBANEZE: cum s-a apropiat omenirea de un război nuclear
FOTO Imagini inedite cu CHE GUEVARA si FIDEL CASTRO
Citeşte şi un interviu realizat în ianuarie 2014 de România liberă cu Excelenţa Sa Coen Stork, fost ambasador al Olandei în Cuba şi Romania: România sub Ceauşescu a fost mai brutală decât Cuba sub Castro
Datorită vârstei sale destul de înaintate şi a faptului că apare rar în public de la renunţarea sa la putere în 2006, ultima oară pe 8 ianuarie 2014, la deschiderea unei expoziţii de pictură, pe internet circulă periodic zvonuri despre moartea sa, unul dintre cele mai persistente datând de la începutul lui 2012, atunci când o fotografie ce părea a-l arăta în sicriu a devenit virală pe Twitter.
NAŞTERI CELEBRE
1103: Împăratul Toba al Japoniei (d. 1156)
1304: Ibn Battuta, explorator arab (d. c.1368)
1463: Giovanni Pico della Mirandola, umanist italian (d. 1494)
1500: Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Castiliei, Aragonului, Neapolelui şi al Siciliei (d. 1558)
1684: Matthias Braun, sculptor ceh (d. 1738)
1786: Wilhelm Grimm, filolog şi folclorist german (d. 1859)
1831: Leo von Caprivi, cancelar al Germaniei (d. 1899)
1866: Piotr Nikolaevich Lebedev, fizician rus (d. 1912)
1885: Stanisław Ignacy Witkiewicz, scriitor, pictor polonez (d. 1939)
1927: Emmanuelle Riva, actriţă franceză
1929: Marga Barbu, actriţă româncă de teatru şi film (d. 2009)
1934: Renata Scotto, soprană italiană
1939: Richard Oschanitzky, compozitor român (d. 1979)
1942: Mihai Mocanu, fotbalist român (d. 2009)
1955: Alain Prost, pilot francez de Formula 1
1955: Steven P. Jobs, fondator al companiei Apple Inc, inventator şi om de afaceri (d. 2011)
1967: Brian Schmidt, astrofizician australian, laureat Nobel
DECESE CELEBRE
616: Regele Ethelbert de Kent
1563: François de Guise, militar şi om de stat francez (n. 1519)
1777: Iosif I al Portugaliei (n. 1714)
1815: Robert Fulton, inventator american (n. 1765)
1856: Nikolai Ivanovici Lobacevski, matematician rus (n. 1792)
1923: Edward Williams Morley, chimist şi fizician american (n. 1838)
1925: Hjalmar Branting, prim-ministru al Suediei, laureat Nobel (n. 1860)
1939: Elena Alexandrina Bednarik, pictoriţă româncă (n. 1883)
1953: Mihai Popescu, actor român (n. 1909)
1953: Gerd von Rundstedt, mareşal german (n. 1875)
1975: Nicolai Bulganin, prim-ministru al Uniunii Sovietice (n. 1895)
SĂRBĂTORI
Dragobetele (Cap de primăvară) – este o sărbătoare populară din România ce semnifică venirea primăverii
Estonia: Ziua naţională – aniversarea proclamării independenţei (1918)
