Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Nicolae Steinhardt, evocat de contemporanii săi, Alexandru Paleologu, Monica Lovinescu şi părintele Galeriu

Una dintre cele mai luminoase personalităţi ale României secolului XX rămâne fără îndoială Nicolae Steinhardt, intelectual evreu condamnat la ani grei de detenţie de către autorităţile comuniste pentru  presupusa ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

01.02.2012 - 14:57
Una dintre cele mai luminoase personalităţi ale României secolului XX rămâne fără îndoială Nicolae Steinhardt, intelectual evreu condamnat la ani grei de detenţie de către autorităţile comuniste pentru  presupusa vină de a fi făcut parte (culmea) dintr-un grup mistico-legionar, grupul Noica-Pillat, şi pentru că a refuzat să fie martor al acuzării. În închisoarea de la Jilava, el a primit botezul creştin, devenind după detenţie călugăr la Mânăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului.

Amintirile din anii de temniţă reunite sub titlul ce poate părea paradoxal „Jurnalul fericirii" reprezintă una dintre cele mai importante scrieri din literatura română şi poate cea mai cutremurătoare mărturie despre sistemul represiv comunist.

Botezul

Şi, din întreaga carte, poate cel emoţionant fragment este cel al botezului primit de Nicolae Steinhardt:

„15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. (...) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi - hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit - la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata."

De-a lungul timpului, drumurile lui Steinhardt s-au întretăiat cu cele ale altor personalităţi ale epocii. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut au simţit nevoia să scrie despre magia întâlnirii lor cu monahul Nicolae. Bună parte dintre aceste mărturii au fost de curând adunate într-un volum de sine stătător intitulat „N. Steinhardt în evocări", apărut la Editura Polirom.

„Era convins că de comunism nu vom scăpa"

Într-un text intitulat „A fost cel mai bun prieten al meu", publicat în 1992 în „Viaţa românească", Alexandru Paleologu regreta că Steinhardt nu a apucat să vadă cu ochii lui căderea comunismului din România, el murind pe 30 martie 1989. „Cum s-ar fi comportat Nicu Steinhardt după evenimentele din decembrie '89? Pe măsură ce trece timpul, îmi pun tot mai acut această întrebare, lărgind evantaiul ipotezelor asupra unor răspunsuri posibile. Fără îndoială că, în primul moment, ca noi toţi sau ca foarte mulţi dintre noi, s-ar fi bucurat, cu atât mai mult cu cât era un tip exaltat, care dădea o expresie teribil de zgomotoasă entuziasmelor lui. Era un pesimit în fond - credea că viitorul lumii va fi al comunismului şi că nu există nici o formă organizată şi capabilă ca măcar să-l pună în cumpănă; credea - şi zic eu că nu fără dreptate - că Occidentul este dispus să împartă lumea cu sovieticii aşa cum se înţeleg tâlharii la iarmaroc, garantându-şi unii celorlaţi toleranţa şi criticându-se doar formal. Era convins că de comunism nu vom scăpa. Dar, probabil, imediat după decembrie '89, ar fi crezut că am scăpat. Fără îndoială însă că şi-ar fi dat seama mult mai repede decât mine şi sigur m-ar fi ajutat să înţeleg, la rândul meu, că nu e adevărat".

Alexandru Paleologu şi Nicolae Steinhardt au fost extrem de apropiaţi, cunoscându-se bine încă din copilărie. „Pot să spun că Nicu Steinhardt a fost cel mai bun prieten al meu, cel mai apropiat; cu el am avut cele mai multe lucruri în comun, chiar şi certuri." Amintindu-şi de revelaţia pe care i-a dat-o citirea „Jurnalului fericirii", Paleologu scria: „În 1972 mi-a adus manuscrisul „Jurnalului fericirii". Până atunci, îl admiram foarte mult pe Nicu şi pentru ce scria, şi pentru ce spunea, şi pentru disciplina lui mentală. Dar cartea aceea, când am citit-o, într-o noapte şi în ziua următoare, mi-a tăiat răsuflarea. L-am chemat şi i-am spus: „Măi, Nicule, toată lumea ne ştie că ne batem pe burtă, că-mi permit să te bat pe burtă, că-ţi vorbesc ca unui egal, uneori te şi admonestez sau chiar te iau în râs. Rămânem aşa, că aşa ne ştie lumea. Dar, în realitate, aferim! Eşti la ora actuală, probabil, dintre toţi scriitorii români trăitori, cel mai mare."

Prima variantă a „Jurnalului fericirii" a fost „arestată" de Securitate, dar Steinhardt, devenit între timp părintele Nicolae de la Rohia, nu a renunţat şi a scris o a doua variantă. Ambele au ajuns în mâinile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, fragmente din „Jurnal..." fiind citite la Europa Liberă.

Iată ce nota Monica Lovinescu în cartea de memorii „La apa Vavilonului", apărută la Editura Humanitas. „Răsfoiesc o dată mai mult Jurnalul lui Virgil, memoria mea prin procură, şi dau, pe 3 iulie 1973, după o întrevedere cu un „mesager" venit din ţară, peste următoarea însemnare: „N. Steinhardt e extrem de nefericit. Securitatea i-a făcut percheziţie şi a cofiscat manuscrisul în care-şi povestea convertirea la ortodoxie. Acum se aşteaptă să fie arestat. A rămas ca atunci când îmi va scrie „catedrale" să începem ofensiva în presa de aici şi să-l salvăm. Nu se ştie dacă ar fi în stare să suporte o nouă detenţie".

O înmormântare cu probleme

În mai 1990, pictorul Sorin Dumitrescu scria în suplimentul „Lumea creştină" al „României literare" despre înmormântarea părintelui Steinhardt la care, printre cei adunaţi se instalase şi un grup vizibil de securişti. „Urmez în tăcere alături de Alecu Paleologu şi de Toader, fiul lui, pe cei opt monahi bătrâni care poartă încet, pe umeri, rămăşiţele monahului Nicolae. Tot timpul slujbei de înmormântare şi după aceea, pe tot întinsul discursurilor, a plouat mărunt, îndesat, mocăneşte. Pe toţi cei strânşi la Rohia, din împrejurimile Lăpuşului sau de aiurea, răsfiraţi pe gradenele amfiteatrului ciudat din faţa bisericii mânăstirii, ne-a pătruns frigul şi umezeala. Acum, când ne-am urnit din loc, jilavi şi zgribuliţi de frig, urmând convoiul spre groapă, norii, ca prin minune, s-au risipit şi o lumină aurie, de amiază, scaldă dealurile împădurite. (...) Ieşim din mânăstire, iar mulţimea strânsă se dă cuviincios în lături, lăsând să treacă convoiul. Mă uit cu coada ochiului la poporul de oameni tăcuţi care ne înconjoară. Am observat şi eu şi Rodion (fiul părintelui Galeriu n.r) o groază de securişti care împănează mulţimea, fără să încerce măcar să-şi ascundă identitatea. E limpede că pentru ei este o înmormântare „cu probleme". Prezenţa lor, în număr mare, mă convinge că şi lor personajul, înconjurat acum de atâta slavă, le scapă. I-au scotocit de-atâtea ori chilia, înainte, cu ani în urmă, l-au avut în mână, la puşcărie. Pe atunci era „ovrei", acum „se dă" creştin, şi nu oricum, ci ascet. Pe rând, om de lume şi apoi, părăsind-o, monah şi disident... Dosarul explodează!"

Iar la un an după trecerea monahului de la Rohia „dincolo", părintele Constantin Galeriu i-a scris o scrisoare publicată pe 30 martie 1990 în revista „22": „Frate Nicolae", îşi începea părintele Galeriu epistola, „Iată un an de când ai trecut, pascal, dincolo, pe celălalt tărâm. Dragostea, oricât de paradoxal le-ar părea unora, ne ţine mereu împreună, nedespărţiţi. Bine a zis Înţeleptul Biblic: „Iubirea ca moartea e de tare!" (...) Şi uite aşa, în această iubire ne simţim mereu „una". Te port mereu în rugăciunea mea; în pomenire, la Dumnezeiasca Liturghie, când iau mirida părticică din prescură, pe numele dumitale, o aşez pe Sfântul Disc la picioarele Sfântului Agneţ -Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii"-, iar după sfinţirea Darurilor o trec în Sfântul Potir invocând: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi." Şi ne întâlnim mereu în acel loc din care pleacă orice întâlnire: în inimă, în memoria inimii. Aici e locul de taină şi de tâlc. Nu pot să nu-ţi scriu azi ca să-ţi spun cât de vie este această memorie."

Citește totul despre:

Comentarii

loading...