Coen Stork, 85 de ani, a fost ambasador al Olandei la Bucureşti în perioada 1988-1993 şi povesteşte în interviul acordat „României libere“ cum l-a cunoscut pe Ceauşescu şi cum unul din principalii săi turnători, colaboratoarea sa apropiată Daniela, a fost decorat de guvernul de la Haga, iar şoferul care dădea note despre el se află şi acum în serviciul Ambasadei Olandei.
Stork îşi aduce aminte cum a intrat în posesia Scrisorii celor 6 înainte ca aceasta să fie dată publicităţii, unde stăteau microfoanele pe mesele de la Capşa şi cum s-a împrietenit cu Silviu Brucan, deşi toată lumea îi spunea că e un om rău, iar soţia sa îi “condamnase” pe mulţi la moarte în perioada când era procuror sub Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Stork a încercat să-l ajute pe Dinescu înainte de 1989, dar acum nu mai vrea să se vadă cu el fiindcă nu-i place cum a evoluat. Coen Stork este cunoscut pentru sprijinul acordat celor care se împotriveau regimului comunist.
A devenit astfel “ţintă” pentru Securitate, care i-a deschis un dosar de urmărire: 1.500 de file în 6 volume pline cu note informative, declaraţii, fotografii, rapoarte de urmărire, transcrieri de convorbiri telefonice, dar şi planuri de contracarare a diplomatului. Toate aceste documente au apărut la Editura Humanitas sub titlul “Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork”.
Când aţi venit în România, în 1988, ştiaţi că regimul comunist se apropia de sfârşit peste tot în Europa de Est?
Coen Stork: Nu, nu credeam. Zidul Berlinului era încă în picioare, iar toate celelalte ţări erau încă sub dominaţie comunistă, iar în România nici nu se punea problema, nu exista nici un semn care să prezică aşa ceva.
Înainte să fiţi trimis la Bucureşti, aţi fost ambasador în Cuba. Vi s-a părut România sub Ceauşescu mai dură şi brutală decât Cuba sub Castro?
C.S.: Da, în mare parte da. Cinci ani jumate, cât am stat în Cuba, am avut o singură întâlnire oficială. Existau şi delagaţii de comerţ, însă nimic politic. Mă gândeam ce-aş putea face: aveam o casă în centrul oraşului, ceea ce m-ar fi putut apropia de cubanezi. Erau probleme cu transportul, dar la mine puteau veni pe jos. Biciclete nu existau încă în Cuba, iar benzina era extrem de scumpă, aşa încât m-am bucurat că stau în centru. Casa mea era mare, avea curte, o piscină, pomi fructiferi, ba chiar şi nişte găini, era extraordinar, aşa că m-am gândit să o deschid pentru oamenii de cultură cubanezi.
Guvernul cubanez nu vă interzicea să veniţi cu prietenii sau cunoştinţele dvs. la reşedinţă?
C.S.: Nu, din câte ştiu eu, dar nimeni nu mi-a zis că erau preveniţi când veneau la mine. De exemplu, venea un cuplu de lesbiene, care nu se simţeau în largul lor cu atâta lume, dar nu se plângeau, înotau în piscină, vorbeau cu alţi oameni. Una dintre ele era chiar fiica unui scriitor celebru. Am devenit prieteni, dar ele au plecat în Miami. Totuşi, cubanezii erau într-un fel ca românii, nu se simţeau în largul lor când stăteau prea mult în preajma străinilor. Când veneau la mine, prietenii cubanezi veneau cu toată familia şi stăteau la piscină, iar când aveau ceva mai intim de discutat se duceau până în fundul grădinii, pentru că unii dintrei cei prezenţi puteau să aibă contact cu Securitatea.
Deci relaţia cu prietenii dvs. cubanezi, în timpul în care aţi fost ambasador, nu a fost periculoasă pentru ei?
C.S.: Nu sunt sigur de acest lucru. Când am plecat din Cuba, am auzit un oficial spunându-i vameşului: „Aveţi grijă de el, fiindcă este prietenul Cubei“. M-am bucurat enorm la auzul acestei afirmaţii. Deşi nu am avut decât vreo câteva conversaţii cu Fidel, el m-a ţinut minte. În toate aceste ţări comuniste se organizau mereu congrese cu scopul de a atrage atenţia străinilor, iar Cuba a reuşit, fiind destul de izolată, cum spunea şi Fidel, Cuba era „barba unchiului Sam“.
Deci l-aţi întâlnit des pe Fidel Castro.
C.S.: Da, de foarte multe ori, dar numai la recepţii sau la congresele partidului, unde erau invitaţi şi ambasadorii străini, am dat mâna cu el, dar Fidel nu avea timp să stea de vorbă cu ambasadorul unei ţări mici din Vest, de unde nu putea obţine nici un avantaj.
L-aţi întâlnit şi pe Nicolae Ceauşescu?
C.S.: Da, dar numai o dată, la ceremonia de depunere a scrisorilor de acreditare, o ceremonie scurtă.
Şi care au fost primele impresii?
C.S.: A fost o organizare proastă a ceremoniei, de care era responsabil şeful protocolului, domnul Moise. El a venit de altfel la ambasadă să-mi spună cum se procedează, că trebuie să intru pe-aici în încăpere, că apoi trebuie să fac zece paşi la stânga şi şapte în diagonală spre preşedinte, că atunci când voi ajunge în faţa lui voi ţine un scurt discurs, apoi voi vedea două şahuri mari, în stilul greoi al mobilei româneşti, şi va trebui să mă aşez la o măsuţă din apropiere, unde vor veni interpretul şi fotograful, care urma să publice fotografiile în „Scânteia“ şi „România liberă“. În fotografie nu va apărea însă şi traducătorul pentru că preşedintele Ceauşescu ştia să vorbească toate limbile din lume, după cum mi-a spus dl Moise. Urmau 20 de minute în care puteam să vorbesc orice cu preşedintele, pentru că era o persoană foarte inteligentă, după cum mi l-a descris dl Moise.
Şi despre ce aţi vorbit cu Ceauşescu vreme de 20 de minute?
C.S.: Despre relaţiile bune dintre Olanda şi România, cum pot fi dezvoltate aceste relaţii din punct de vedere economic, ce fel de schimburi sunt necesare între cele două ţări etc.
Era un interlocutor interesant?
C.S.: Nu, dar a fost un subiect interesant de discuţie pornind de la ultimul Anuar Statistic, care tocmai fusese dat publicităţii, dar din care, de data aceasta, lipseau detaliile legate de importuri, exporturi. Jumătate din datele legate de economia externă a României lipseau acum pentru prima dată din statistica publică, pe motiv că ar trebui să fie secrete. Am vorbit cu ceilalţi colegi diplomaţi să menţionăm în întâlnirile noastre oficiale lipsurile din Anuarul Statistic, atât de necesare pentru creionarea tabloului de ţară, dar nimic nu s-a schimbat în urma acestor discuţii.
Aţi adus în discuţia pe care aţi avut-o cu Nicolae Ceauşescu problemele legate de drepturile omului?
C.S.: Nu am primit nici un fel de instrucţiuni în acest sens din partea guvernului meu.
Securitatea vă considera un inamic al regimului, mai ales pentru că ţineaţi legătura cu intelectualii disidenţi. Vă era frică de metodele Securităţii?
C.S.: Nu, mai ales că nu puteam face mare lucru. N-am putut nici în Cuba şi cu atât mai puţin în România. Ştiam câte ceva despre metodele Securităţii, citisem „Orizonturi roşii“, cartea scrisă de fostul adjunct al serviciului de spionaj care a defectat la americani. Situaţia nu era cea ideală, dar încercam să fac ce puteam. Nu mi-era frică şi fiindcă nu-mi adusesem familia cu mine. Soţia şi fiul meu m-au vizitat mai des în Cuba decât în România, fiindcă aici atmosfera era mult mai puţin primitoare.
În dosarul dvs. de Securitate apar câţiva informatori care lucrau chiar în ambasadă, alături de dvs., aveaţi suspiciuni?
C.S.: Aflasem tot felul de poveşti despre faptul că România era o ţară în care toată lumea spiona pe toată lumea, dar, de fapt, nu prea aveam ce ascunde cu adevărat. Avem o existenţă transparentă, mergeam mult pe jos şi vedeam cu ochii mei cum sunt oamenii, cum stau la cozi, cum sunt îmbrăcaţi. Era însă destul de enervant să vezi că eşti urmărit peste tot.
Era mai rău în România decât în Cuba?
C.S.: Mult mai rău.
După ce v-aţi citit dosarul de Securitate, i-aţi identificat pe cei care vă turnau la Securitate?
C.S.: Da, mai ales că Daniela, nume de cod, de pildă, purta acelaşi nume ca în realitate, de asemenea şoferul, care se află încă în serviciul ambasadei. Daniela a plecat, pe de altă parte, din ambasadă după ce a fost decorată de guvernul olandez. A fost o foarte bună angajată. Vorbea şi scria perfect în franceză, engleză, germană şi olandeză.
Guvernul olandez a decorat un turnător al Securităţii?
C.S.: Da, în primul rând că eu încă nu publicasem dosarul meu de Securitate şi în al doilea rând că guvernul olandez asuma faptul că angajaţii români erau racolaţi de Securitate. Aveam două persoane care lucrau cu publicul: Daniela şi Ioana. Ioana provenea dintr-o familie bună, tatăl ei fusese omorât de Gheorghiu Dej, iar ea era în mod evident anticomunistă. Daniela, în schimb, provenea dintr-o familie obişnuită, dar era mult mai inteligentă şi fusese trimisă de guvernul român la perfecţionare în Olanda.
Unii dintre scriitorii pe care dvs. i-aţi frecventat la sfârşitul anilor ’80 au fost deconspiraţi ca informatori ai Securităţii, de pildă Augustin Buzura. Îi bănuiaţi pe unii dintre ei?
C.S.: Nu sunt surprins în ceea ce-l priveşte pe Buzura. L-am vizitat la Cluj în aceeaşi zi în care am fost şi la Doina Cornea. De fapt am fost lăsat să o văd, după ce ambasadorul britanic în România a fost întors brusc din drum atunci când şi-a propus să o întâlnească. Ei ştiau că dacă mă vor opri voi face mare scandal. În fine, am venit cu avionul, am luat un autobuz de la aeroportul din Cluj şi apoi am găsit cu harta în mână adresa ei. Am văzut două maşini Dacia parcate în apropiere şi mai mulţi oameni care mă urmăreau, dar nu foarte discret. Am petrecut câteva ore cu Doina Cornea, după care am fost la un restaurant al unui mare hotel, unde ne-am văzut cu Buzura, între timp venise şi soţia mea cu maşina dinspre Ungaria. Am discutat multe subiecte la această cină şi era evident că totul era înregistrat. La fel se întâmpla şi când un diplomat străin avea întâlniri la Capşa: un microfon Philips era în vază.
Aţi văzut un microfon similar la întâlnirea cu Buzura sau îl bănuiaţi pe scriitor de complicitate cu Securitatea?
C.S.: Nu, de fapt am fost mult mai uimit de faptul că profesoara mea de limba română, Mihaela Slăvescu, era securistă. Din păcate, în cele din urmă, n-am putut niciodată să vorbesc bine româneşte. În orice caz, l-am cunoscut pe Augustin Buzura prin Mihaela Slăvescu. Eram destul de apropiat de ea. După 1990, cineva din conducerea revistei Secolul 20 mi-a spus că toată lumea ştia că Slăvescu este o securistă. N-am bănuit-o niciodată.
Aţi descoperit şi alţi intelectuali care se aflau în relaţii încrucişate cu dvs. şi cu Securitatea?
C.S.: Adevărul e că nici nu m-am chinuit prea mult să aflu astfel de lucruri, iar înainte de 1989 preferam să mizez pe atitudinea lor corectă decât să fiu suspicios. Nu voiam să mă las intimidat de Securitate în nici un fel.
Cu ce ocazie l-aţi întâlnit pe Ion Iliescu?
C.S.: Nu l-am cunoscut înainte de 1989, dar am auzit despre el de la ambasadorul francez, care l-a menţionat ca pe viitorul lider al României. Sergiu Celac era atunci bun prieten cu ambasadorul Franţei la Bucureşti. Se afla la al doilea sau al treilea mandat în România, vorbea limba şi avea mulţi prieteni aici.
Aţi intermediat legături între anumiţi intelectuali şi mass-media occidentală, de exemplu Radio Europa Liberă?
C.S.: Nu, pentru că nimeni nu mi-a cerut acest lucru.
I-aţi cunoscut pe cei şase autori ai scrisorii care a ajuns la Europa Liberă în 1989?
C.S.: Doar pe Silviu Brucan, pe care l-am întâlnit în vara anului 1988 la o recepţie a Ambasadei Marii Britanii. Acolo gazdele m-au întrebat dacă vreau să cunosc pe cineva în mod special şi am zis că aş vrea să-l cunosc pe Brucan, cu care ambasadorii englez şi american aveau o relaţie specială. L-am întrebat dacă ar vrea să ne vedem regulat, la câteva săptămâni, de exemplu, şi el a spus că da, după ce se va întoarce din călătoria pe care urma să o facă în afara graniţelor. Ne-am văzut după aceea, dar el nu mi-a spus niciodată că fusese la Moscova.
Ne-am văzut după aceea de mai multe ori, dar niciodată seara, fiindcă îi era frică să nu-i dea cineva în cap. I-am propus atunci să ne întâlnim sâmbăta la micul dejun, la ora 8, era cam devreme, dar era plăcut: ceai olandez, brânză olandeză, şuncă olandeză, dulciuri olandeze. Au fost întâlniri foarte interesante, am discutat despre perestroika, dacă va fi şi în România sau nu etc. Oricum în martie 1989, la un dineu diplomatic, Brucan mi-a vorbit despre “vremuri interesante” şi la aceeaşi cină cineva de la ambasada americană m-a chemat a doua zi la birou să-mi spună ceva interesant. Era înainte de 11 martie 1989 (data la care a fost transmisă la Radio Europa Liberă Scrisoarea celor 6).
A doua zi foarte devreme, fiindcă eram extrem de curios, am ajuns la Ambasada SUA, unde am primit o copie a Scrisorii celor 6. Dintre cei şase semnatari îl cunoşteam doar pe Silviu Brucan; norocul meu a fost că în acele zile venise din Olanda în România profesorul Sorin Alexandrescu: el m-a ajutat să aflu repede cine sunt ceilalţi cinci, aşa că am putut trimite o telegramă completă la Haga. Am aşteptat sâmbăta întâlnirii cu Silviu Brucan, care a venit fix la 8 şi am vorbit despre scrisoare. A fost ultimul nostru mic dejun, fiindcă în aceeaşi după-amiază a fost arestat, dus la Securitate, interogat şi apoi pus sub arrest la domiciliu în Dămăroaia.
L-aţi vizitat acolo?
C.S.: Am încercat, dar strada era blocată. L-am revăzut după Revoluţia din 1989, când era cu un jurnalist englez, căruia voia să-i dea o copie a Scrisorii celor 6 şi el nu o mai avea, aşa că
m-am dus să i-o duc eu. Deveniserăm prieteni buni, deşi mulţi mă avertizau că e un om rău şi că soţia lui era chiar mai rea, fostă procuroare în vremea lui Gheorghiu Dej care anchetase oameni din Rezistenţă pentru care a pregătit condamnări la moarte. Prietenii mei îmi spuseseră că are mulţi morţi pe conştiinţă, dar eu nu am întâlnit-o niciodată.
Când veniţi în România vă mai întâlniţi cu Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi ceilalţi cu care eraţi în relaţii apropiate înainte de 1989?
C.S.: Cu Mircea Dinescu nu, pentru că din păcate nu-mi place felul în care a evoluat: nu-mi place nici ce a scris după 1989, nici ce a făcut, nu-mi plac nici emisiunile pe care le făcea cu Stelian Tănase.
