E cunoscuta in zicerea populara aceasta vorba despre cei rai: “e un om fara suflet!” Ei, fireste, toti avem suflet – numai ca unii (sau poate chiar multi!) au sufletul sec, uscat, nu traiesc decat biologic, ca necuvantatoarele, nu au si o viata sufleteasca, impodobita cu sentimente frumoase. Si cred ca sentimentul cel mai frumos, cel mai duios pe care trebuie sa-l avem si sa-l traim in sufletul nostru este iubirea fata de lume, fata de semenii apropiati. Oare cum arata un suflet lipsit de sentimentul iubirii? Iata cum arata un astfel de suflet, dupa o poezie a lui Vasile Voiculescu: Sta sufletul fara iubire ca o fantana parasita,/C-un pic de apa-n fund, salcie, sub naruirea de pereti… Si, mai departe, cum mai e un suflet fara iubire? … pustiu, ca marul fara roade,/Paraginit intr-o livada si plin de lacome omizi,/Ce-l napadesc in primavara si toata frunza-ncet o roade/Si toata floarea, otravita, se scutura curand si cade,/Lasandu-i crengile uscate ca niste sterpe palamizi. Ei, si cum mai e un astfel de suflet? E ca o vatra ruinata, ca un cuptor surpat de vremuri, fara de vad si fara foc, in care nu se pot coace dulci azimi. Am citat numai o parte din poezia “Sta sufletul fara iubire” (Vasile Voiculescu, Poezii, Ed. Minerva, Buc. 1983).
Si ma gandeam… Oare cati oameni sunt azi in societatea in care traim cu suflete seci, lipsite de iubire? Ceea ce ma intristeaza cel mai mult e insingurarea, parca am trai o viata despartita cu pereti grosi unul de celalalt… traim o viata lipsita de sentimente frumoase, duioase… ni se usuca sufletul in noi…
