Paginile ziarului „România liberă” au reflectat evenimentele istorice petrecute de-a lungul ultimilor 138 de ani. Primul numar al cotidianului a apărut duminică 15 mai 1877. Uneori, mai ales în perioada comunistă, redactorii ziarului nu au putut să scrie toate informaţiile pe care le deţineau. Însă acum văd lumina tiparului o serie de informaţii din culisele puterii, în încercarea de a recupera o serie de amănunte semnificative din istoria încă nescrisă a României.
Debut în presă în anii stalinismului
În 1950, pe când aveam doar 19 ani, am fost cooptat în calitate de corespondent al RL pentru judeţul Târnava Mare. În acei ani, marcaţi puternic de stalinism, am găsit în redacţia din Bucureşti, unde am fost ţinut mai mult timp pentru acomodare şi formare, un colectiv relativ tânăr. Era redactor-şef Mircea Rădulescu, un evreu onest, care-i lăsa pe ziarişti să-şi facă treaba. În „priză” ne ţineau însă redactorii-şefi adjuncţi şi, desigur, secretarul general de redacţie, Al. Cornescu, cel care a rămas pe „baricade” decenii întregi, până la pensie. Acesta a fost un adevărat coordonator al muncii din redacţie, calm, onest şi clarvăzător. Adică ştia al naibii de bine să înlăture, discret, asperităţile ce ar fi putut crea dificultăţi autorului şi redacţiei, în general, în acei ani teribili.
În acei ani, am aflat poveşti despre apariţia „României libere” în timpul celui de-al doilea război mondial. Legenda ziarului spunea că el a fost tipărit în ilegalitate (1943) pe foi detaşate, trase la o tipografie plană, ascunsă într-o pivniţă. Munca ar fi fost executată de un tipograf ce a stat acolo, zidit, timp de doi ani. Aceeaşi legendă mai spune că el comunica cu exteriorul doar printr-un geam cu zăbrele, situat la nivelul solului imobilului respectiv. Acest tipograf, spunea legenda, după „eliberarea României de către trupele sovietice”, a studiat Medicina şi a practicat profesia de medic. Nu l-am cunoscut personal şi deci nu ştiu cât adevăr a fost în acestă legendă. Cert este că atunci când PCR era în ilegalitate, spuneau ilegaliştii pe care i-am cunoscut, circulau asemenea foiţe tipărite, ceva mai mari decât o palmă. Unele texte publicate pe aceste foi aveau drept sursă un post de radio care se intitula tot „România liberă”.
Mihail Sebastian, redactor la „România liberă”
Tot în primele săptămâni pe care le-am petrecut în redacţia „României libere” am aflat că, pentru o scurtă perioadă de timp, una dintre marile personalităţi ale culturii româneşti a lucrat pentru acest ziar. Astfel, printre primii săi redactori de după 23 august 1944 a fost scriitorul Mihail Sebastian. Acesta, în noaptea istorică de 23 august, a scris mult – după cum declară în jurnal său – pentru „România liberă”. Dar, tot conform jurnalului său, nu i-a plăcut atmosfera din redacţie. Astfel, el a scris în acest jurnal: „Mă felicit că experienţa mea la „România liberă” s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajată acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete, imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pur şi simplu. (…) În trei zile – mai adaugă Sebastian – , după năvala lui Graur (lingvist renumit, care a lucrat, la rândul său, în redacţia „României libere”) şi a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism”.
Citește și: INTERVIU. Petre Mihai Băcanu: Unica libertate care s-a obţinut cu adevărat a fost libertatea de expresie
De fapt, la câţiva ani după disputa dintre Mihail Sebastian şi Alexandru Graur, oamenii vorbeau în redacţie, pe şoptite, că ziarul ar fi fost înfiinţat de Alexandru Graur cu scopul de a suţine evreii şi, mai ales, emigrarea lor în Palestina, dar că Partidul a pus piciorul în prag şi a adus ziarul sub călcâiul lui. PCR a intitulat „România liberă”, inţial „ziar patriotic”. În primele sale numere din seria „comunistă”, ziarul lansase lozinca ,,Totul,pentru front, totul pentru victorie”, ceea ce i-a adus, în final, decorarea, de două ori, cu cel mai înalt ordin al României de atunci. Această atenţie, concretizată în decoraţii, i-a fost acordată deopotrivă şi „Scânteii”. Nici nu se putea altfel.
Tot în anul 1950 am aflat că, înainte de Mircea Rădulescu, redactor-şef a fost Nicolae Bellu, şi el evreu, numit apoi, chiar în zilele când eu îmi făcusem apariţia în redacţie, director general al Cinematografiei abia înfiinţată. Aşa încât, în afară de faptul că l-am văzut de câteva ori în redacţie, cu treburi legate de noua lui funcţie, nu l-am cunocut aproape deloc. Se vorbea, însă, de el ca de un înţelept, fiind regretată plecarea lui,
Grigore Preoteasa la cârma ziarului, iar fratele lui Ceauşescu – redactor
După Mircea Rădulescu, a venit la cârma ziarului Grigore Preoteasa (primul socru al lui Adrian Năstase, cunoscutul lider al PSD). Grigore Preoteasa era un activist mai instruit al Partidului Comunist ce acaparase puterea sub oblăduirea trupelor sovietice. După câteva zile petrecute în redacţie, Preoteasa a fost numit ministru şi, după alte câteva, secretar al Comitetului Central cu problemele de propagandă, iar din această calitate supraveghea întreaga activitate publicistică din ţară. Grigore Preoteasa a pierit, din păcate, căci se zicea că a fost un om onest, în avionul ce a căzut în preajma Moscovei, pe la sfârşitul anilor 1950. Pe atunci, Florea Ceauşescu (fratele lui Nicolae Ceauşescu, care avea rangul de general), venit în redacţie ţăran-ţăran, cu creionul chimic după ureche, lucra alături de mine la RL, la secţia agrară. Practic, Florea Ceauşescu trebuia să îndeplinească rolul de jurnalist. El a fost sursa cea mai directă şi reală referitoare la accidentul de avion în care a pierit Preoteasa. Şi asta pentru că el, Florea, a fost trimis, în acele zile triste, să stea cu fratele lui, Nicolae Ceuaşescu, la un spital din Moscova, unde a fost internat imediat după accident, aşa că a aflat o serie de informaţii direct de la sursă.
Adevărul despre accidentul de avion în care a fost rănit Ceauşescu
Cu ajutorul lui Florea deci, am putut reconstitui adevărul despre acel accident. Nimeni nu şi-a putut explica cum de un avion, care, e drept, zbura pe o vizibilitate zero din cauza unei ceţe dese, dar era dirijat prin radio şi radar, a primit comanda să aterizeze din partea controlorilor de la sol, când era, de fapt, deasupra unei păduri destul de departe de Moscova! Au vrut liderii de la Kremlin să scape de guvernul României de atunci? Şi cum de liderul partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu s-a urcat în acest avion, ci, în mare secret, s-a dus cu trenul la Moscova? A simţit oare el ceva? Nimeni n-a reuşit să dezlege (sau n-a spus până acum) acest mister.
Citește și: 21 decembrie 1989: Copilul unei țări orfane (TEXT INTEGRAL)
La faţa locului, însă, avionul, prins cu aripa din spate de un stejar, şi-a „lansat” pasagerii jos, ca dintr-o pungă. Iar odată ajuns la sol, cabina piloţilor s-a rupt şi s-a depărtat, în virtutea inerţiei, la câţiva zeci de metri, apoi a explodat. Toţi cei aflaţi în ea au pierit, în timp ce pasagerii au supravieţuit. Ghinionul lui Preoteasa a fost că, în momentul când au anunţat pregătirea pentru aterizare, el a intrat în cabina piloţilor ca să le facă cadou un „cartuş” de Kent pentru modul „eroic” – spunea el colegilor din aeronavă – cum i-a adus până la Moscova.
Informaţii pe şoptite
Vreme de aproape trei decenii, astfel de informaţii dezbăteam în redacţie doar pe şoptite, ferindu-ne de ochii ageri ai celor ce aveau trese… nevăzute, pe umeri. Căci aveam şi din aceştia şi, uneori, gafau şi se dădeau de gol, cum s-a întâmplat mult mai târziu, în anul 1989. Iar când afli că şefa serviciului personal şi responsabilă cu reţeaua de corespondenţi a devenit Geta Nae, soţia colonelului Nae din garda lui Ceauşescu, lucrurile îţi apăreau extrem de clare. Însă au existat şi surprize plăcute. Această femeie, Geta Nae, foarte prietenoasă, a avut curajul, în 1989, atunci când au „defectat” Băcanu, Uncu şi Creangă (acesta nu era la RL, ci la Cinematografie, dar era prieten cu cei doi) – care au tipărit, cu ajutorul unui tipograf, I. Chivoiu, un ziar anticeauşist şi anticomunist, intitulat simplu „România” – şi când, după arestarea lor, am fost şi noi, corespondenţii, chemaţi urgent la Bucureşti pentru o „prelucrare” partinică a acestui caz ieşit din comun în presa românească, Geta Nae ne-a aşteptat la statuia lui Lenin din faţa Casei Scânteii. Ea ne-a prevenit că, atât la hotelul „Triumf”, unde urma să fim cazaţi, cât şi în birourile din redacţie, s-au pus microfoane… ,,Aşa că – ne sfătuia ea – să vă ţineţi gura şi să nu comentaţi, în nici un fel, evenimentul”.
Recunoştinţă după Revoluţie
După 1989, Geta Nae a fost menţinută în redacţie, a învăţat lucrul cu calculatorul intrat în înzestrarea ziarului şi a lucrat până la pensionare. A trecut în nefiinţă răpusă de cancer, lăsând în urmă o fată care ajunsese doctoriţă. În semn de recunoştinţă faţă de ea, soţul ei, colonelul Nae, a primit un post de administrator în cadrul redacţiei, pentru că el nu a mai dorit să intre în noua configuraţie a noii puterii ce se instala atunci, deoarece, cu câteva zile înainte, trecuse pe lângă moarte. În decembrie 1989, un grup neidentificat a tras şi asupra lui, pentru că era suspectat că ar fi terorist.
Acest text a apărut în suplimentul României libere dedicat Revoluției din 1989.
