"Sub al lui Buddha/ Chip florile de mai
par/obositoare" – scria marele poet Basho acum cateva secole. Una dintre
problemele dintotdeauna ridicate de oameni
a fost aceasta: cum recunosti indrumatorul, cum arata un potential maestru, un spiritual? Exista o povestire zen care vorbeste explicit tocmai despre acest fapt. Povestea spune ca imparatul s-a trezit intr-o dimineata cu aceasta intrebare in minte:
cum recunoastem un iluminat? El i-a poruncit
atunci unuia dintre cei mai intelepti apropiati
sa-i aduca acest raspuns. Omul se supuse si pleca
in lume o data cu primul licar al florilor de primavara. A cautat indelung, a strabatut
intreaga tara, a batut la usa marilor spirituali, oameni pe care poporul ii socotea sfinti,
a cercetat prin grotele in care se ascundeau ascetii. Intrebarea persista nemiloasa: niciodata nu a fost sigur ca tocmai unul dintre acestia era un adevarat iluminat. Miracolele si puterile exceptionale de care dadeau dovada unii nu erau suficiente. Omul nostru stia bine ca minuni puteau face si circarii. Dupa cativa ani de cautari era pe punctul de a renunta. Atunci a auzit de inca un mare intelept care nu numai ca ajuta oamenii prin sfaturile si miracolele sale dar avea el insusi o viata de sfant. Trimisul imparatului il cauta si pe acesta intrebandu-l care sunt criteriile dupa care poate fi recunoscut un iluminat. Eu cred ca tu esti acesta, adauga el impresionat de lumina maestrului. Raspunsul inteleptului a fost naucitor: nu, eu nu sunt un iluminat. Dar il cunosc pe cel pe care il cauti de ceva vreme. Mergi la marginea orasului, acolo unde locuiesc cersetorii. si cum il voi recunoaste? Simplu: ia cu tine niste pepeni. Cel care se va repezi primul este omul pe care-l cauti. Ii plac foarte mult pepenii…
Desigur istorioara de mai sus are corespondente in toate traditiile lumii, inclusiv in crestinism – vezi viata Sf. Antonie. Morala ei este simpla. Un om cu viata spirituala adusa la intensitatea maxima arata precum oricare dintre noi, se comporta firesc. Puterile, minunile dupa care alearga oamenii sunt chestiuni secundare, nicidecum suficiente. Ba, de cele mai multe ori, sunt chiar piedici.
Iata motivul pentru care ma intreb de ce se fac
la noi atatea parade cu moaste ale sfintilor,
parca din ce in ce mai dese. Sunt aduse moaste de peste hotare, sunt organizate manifestari excesiv mediatizate avand drept centru mai putin credinta pur si simplu cat fetisul. Fiindca, sa nu ne-mbatam cu apa rece, majoritatea celor care se-nchina la acestea o fac nu din inalte ratiuni teologice (la care eu insumi ader, cinstind moastele!), ci din dorinte foarte lumesti.
Sigur ca este doar o treapta. Recunoasterea sfinteniei in cele mai banale imprejurari este deja o alta etapa. Sau, dupa vorba aceluiasi Basho: "Tot mai vreau sa vad/Lucind in aceste flori/Fata unui zeu"…
