Anul acesta in vara s-au implinit 100 de ani de la plecarea din viata a celui care a fost un artist pe gustul celor mai multi dintre romani. Numele lui, Nicolae Grigorescu. Este poate la fel de cunoscut ca Eminescu sau Sadoveanu. El intra in categoria substantivelor comune ale spiritualitatii noastre in sensul in care prin faptul ca, ajungand sa apartina unui patrimoniu de valori firesc si la indemana tuturor, a pierdut, cum ar veni spus, majuscula ca semn al elitei. Iar lucrul acesta nu este deloc dezonorant.
De aceea, faptul ca Muzeul de Arta a deschis chiar ieri o expozitie cu lucrari din opera maestrului este un omagiu care nu are cum sa surprinda, asa cum orice reeditare din literatura celor deja amintiti este la randul ei de la sine inteleasa.
Nicolae Grigorescu s-a nascut in 1838 si s-a prapadit in 1907, deci cu un an inainte de-a implini 70 de ani. Ucenicia si-a facut-o in atelierul pictorului ceh Anton Chadek si a executat icoane pentru bisericile din Baicoi si Caldarusani. Picturile murale cu tematica religioasa care l-au facut celebru sunt cele de la manastirea Agapia. Intalnit aici de Mihail Kogalniceanu, ministru pe atunci al instructiei publice in Moldova, a primit o bursa pentru a studia la Paris. Aici si-a perfectionat tehnica si ceea ce era talent brut ajunge slefuit in asa fel incat artistul este capabil sa redea cele mai subtile nuante si sa creeze in tablourile sale oaze binecuvantate de lumina. Cat a lucrat la Barbizon, in acea atmosfera varateca din apropierea Parisului, care favoriza pictura in plein air si deschidea drumul abordarii impresioniste in plastica, el a dobandit un adevarat cult pentru natura. Natura pentru Nicolae Grigorescu a capatat – se poate spune – o valoare religioasa in sensul in care a adorat-o ca un franciscan vazand in toate creaturile si fapturile gingase ae acesteia tot atatea prilejuri pentru a se impartasi dinr-o milostenie universala care ne unifica si ne lumineaza pe toti. Din acest punct de vedere a-l socoti pe Nicolae Grigorescu un pictor al naturii si al orizontalei inspirate de natura nu este chiar o banalitate. Artistul a iubit natura avand poate si sentimentul ca, pe masura trecerii timpului, aceasta va fi distrusa de om si de o intreaga civilizatie urban industriala. De aceea Nicolae Grigorescu acum si poate si in anii care vor veni va continua sa placa celor mai multi dintre noi fiindca el a stiut sa angajeze partea cea mai nevinovata a fiintei noastre, nemaculata ideologic si netentata de abisuri mistice. Grigorescu reprezinta ceva atemporal in sensul in care exista o atemporalitate buna care nu are nici o legatura cu eternitatea severa si incomprehensibila.
Constantin Prut in Dictionarul sau de arta moderna si contemporana romaneasca il considera primul dintre fondatorii picturii romane moderne, urmand apoi Andreescu si Luchian, numele sau devenind un simbol pentru tinerele generatii de artisti remarcati la inceputul secolului XX.
Andrei Plesu in "Pitoresc si melancolie" aseaza arta lui Grigorescu intr-un provocator paralelism cu ce a facut si ce inseamna pentru noi opera lui Ioan Andrescu. "Exista, stim bine, o viziune idilica a Romaniei al carei inventar s-a banalizat pana la exasperare, plaiuri manoase, hore zglobii, dor, omenie… Alecsandri si Cosbuc, Grigorescu si Vlahuta etc. Toate acestea sunt adevarate, sunt importante, dar nu sunt totul. Romania lui Eminescu ca si a lui Andreescu e mai complexa si mai grava. E o Romanie in care se glumeste mai putin si se faptuieste mai deplin, o Romanie in care Caragiale nu mai e posibil la tot pasul, o Romanie cu mai mult simt al raspuderii si al onoarei nationale…" Apoi distinsul estetician se refera la stramosii daci invinsi de romani, a caror melancolie degajata tocmai de infrangere continua sa planeze asupra codrilor de la Hateg, melancolie pe care Iorga a stiut admirabil s-o evoce intr-o marturie de-a sa.
Cand citeam aceste randuri in 1980, la aparitia cartii, le-am primit cu o mare bucurie simtind in ele acea aroma a disidentei morale si intelectuale spusa elegant intr-o tara in continua degradare. In ecuatie numele lui Nicolae Grigorescu iese putin sifonat si intr-adevar parca nu e placut sa cazi de partea unei comparatii care te defavorizeaza in mod evident. Dar pe masura ce anii trec si inevitabil imbatranim, o pictura ca a lui isi dezvaluie o stranie delicatete ce completeaza intr-un mod fericit opera melancolicilor expliciti.
Oricine stie de carele sale cu boi, cred ca in mai toate casele exista o copie a uneia din celebrele lucrari cu aceasta tema. Carul cu boi al lui Grigorescu este insasi prototipul blandetei, al rabdarii, al sesului si al firii. Tot ce este abis si slava, nadir si zenit isi inceteaza atractia chiar si asupra acelora indragostiti de extreme. Grigorescu ne ajuta astfel sa fim mai putini extremisti si sa iubim suprafata si orizontala, evitand sa mai cautam sensuri trudite ori adancimi primejdioase.
Un Grigorescu pe piata de arta valoreaza mult. Oricate mii de euro ar valora, ramane insa nepretuit, o nepretuire ce confirma parca inocenta unei picturi in care ceea ce se salveaza si implicit ne salveaza este natura.
