O noua aparitie din seria “Bucurestiul subteran”, coordonata de tanarul si apreciatul istoric Adrian Majuru, pentru colectia “Odiseu” a Editurii Paralela 45, se ocupa de un subiect oricand incitant: “Nebunia”. “O antropologie istorica romaneasca” se subintituleaza volumul, cosemnat de Valentin-Veron Toma si Adrian Majuru, si cuprinde, pe langa studiile teoretice ale celor doi autori, o voluminoasa antologie de texte ale parintilor psihiatriei romanesti, figurile istorice ale domeniului; printre acestia: Alexandru Sutzu, Alexandru Obregia, Ion I. Cantacuzino, Mina si Nicolae Minovici (de altfel, memoriei celor doi frati le este dedicata intreaga serie “Bucurestiul subteran”). Dublul demers, antropologic si istoric, prin care este structurata lectura documentelor din arhiva psihiatriei romanesti, este pus in evidenta de cele doua “coperti” eseistice ale volumului si de dubla formatie a celor doi semnatari: “Cultura, nebunie, istorie. Premise ale unei antropologii istorice a psihiatriei romanesti” de Valentin-Veron Toma (doctor in stiinte medicale) si “Bucurestiul patologiilor recurente” de Adrian Majuru, studiu cu care se incheie cartea (“Nebunia este finalitatea prabusirii sau capatul de linie al unei societati neterminate, necladite, fragile, oscilante”, este definit aici fenomenul).
Premiera absoluta pentru literatura romaneasca de specialitate, ca si celelalte volume ale seriei (care au tratat subiecte precum “Periferia” si “Sinuciderea”), cartea se integreaza intr-un demers mai vast, din ce in ce mai vizibil in ultimii ani, de tratare a unei perioade istorice, a modernitatii romanesti mai precis, din punct de vedere antropologic. Accentul este pus in acest fel nu pe evenimential, ci pe existenta cotidiana, pe faptul marunt de viata, revelabil prin intermediul arhivelor unor discipline si domenii care n-au beneficiat pana acum de “ochiul” atent al istoricului profesionist. Conform autorilor, volumul “incearca sa reconstituie imaginatia culturala a unei epoci, pornind de la un subiect extrem de generos cum este Nebunia. Aceasta epoca este cuprinsa, aproximativ, intre 1838 (infiintarea primului azil de alienati din Romania – Ospiciul Marcuta din Bucuresti) si anii 1940 ai secolului al XX-lea, in care Nebunia ii preocupa deopotriva pe medici, pe juristi sau jurnalisti, dar si pe oamenii obisnuiti”. Legatura dintre nebunie si cultura, punct de plecare al demersului antropologic, este de la sine inteleasa, din moment ce “devianta este intotdeauna definita cultural si variaza semnificativ de la o societate la alta si chiar de la o epoca la alta in cadrul aceleiasi comunitati”. Apare, astfel, si principala deficienta a modului de studiu: accesul direct doar la perspectiva culturii savante asupra unui fenomen in sine fascinant si de o maxima complexitate.
