Marius Vasileanu: Draga Petre Guran, esti unul dintre reprezentantii tinerei generatii de cercetatori care, in urma unui traseu de exceptie prin Occident, a avut "curajul" de a reveni in tara. Spune-ne, te rog, care au fost drumurile tale universitare pana astazi.
Petre Guran: La Paris mi-am facut studiile de masterat si doctoratul, la München am studiat limba greaca veche. Dupa terminarea doctoratului am lucrat o vreme la Paris in cadrul Centrului de Istorie si Civilizatie a Bizantului, iar ulterior Universitatea Princeton mi-a oferit un post de cercetare si predare. De acolo, dupa un ocol pe la Ierusalim si Moscova, m-am intors la Bucuresti.
M.V. Ideea de a construi o scoala care sa ofere un altfel de invatamant, banuiesc, ti-a venit tocmai din formarea ta occidentala. De ce crezi ca avem nevoie in Romania si de o alternativa la invatamantul existent deja?
P.G. Invatamantul de traditie europeana in general are nevoie de o schimbare. In Romania exista cauze speciale care au dus la degradarea invatamantului, dar nu vreau sa intru in detaliile acestora. Ceea ce vreau eu sa fac este o alternativa in Romania la criza invatamantului european.
Tinerii au nevoie de profesori harismatici, cu personalitate puternica
M.V. Concret, care sunt vectorii dupa care ar trebui sa se ghideze o astfel de oferta didactica? Detaliaza-ne, te rog, conceptul tau.
P.G. Principiul de baza este formarea inteligentei, inainte de a umple memoria tanarului cu informatii specifice. Sigur ca inteligenta pentru a se forma are nevoie de oarece informatii. Dar trebuie sa-i propunem tanarului acele informatii care incearca sa raspunda la marile intrebari ale omenirii, deci intai formarea tanarului ca om, inainte ca acesta sa se specializeze intr-o meserie. si ce poate fi mai universal, mai puternic, mai formator decat o intalnire cu marile creatii ale omenirii: Iliada, templul Parthenon, Banchetul sau Republica lui Platon, Etica lui Aristotel, Metamorfozele lui Ovidiu, Evangheliile, Manualul lui Epictet, Confesiunile lui Augustin, Patericul, biserica Sfanta Sofia, Boetiu: Consolarea filozofiei, Dionisie: Ierarhiile dumnezeiesti, Cantecul Nibelungilor, Dante: Divina Comedie, Dighenis Akritas, Alexandria, Don Quijote si lista continua. Aceste lecturi, facute cu seriozitate, te instruiesc in exerciaiul virtutilor si isi infatiseaza complexitatea unui sistem de valori, compus din onoare, eroism, jertfa de sine, compasiune, curatie interioara, prudenta, moderatia, intelepciunea. Lectura acestor texte nu cere o pregatire specializata, dar are nevoie de o bibliografie minimala, pe baza careia sa se desfasoare cursul.
Sistemul este un curs dedicat unei opere, care trebuie citita si comentata, sau daca este un monument descris si interpretat. Exercitiul de baza al studentului este naratiunea, descrierea, rezumatul si comentariul, pornind de la obiectul studiat. Cine poate sa faca un rezumat inteligent din Ierarhiile dumnezeiesti va sti sa redacteze un text pe orice alta tema. Ciclul va cuprinde doi ani si va acoperi civilizatia euro-mediteraneana pe parcursul ultimilor 3000 de ani. Aici recunosc ca am facut o alegere: din uriasa cantitate de cunostinte despre omenire, eu am ales sa-i formez pe europeni cu ajutorul culturii europene, cu precizarea ca aceasta s-a format pe ambele maluri ale Mediteranei. Acest parcurs educational se adreseaza in principiu celor care tocmai au terminat bacalaureatul, dar poate fi urmat si mai tarziu.
Ca in scoala lui Creanga cei mai mari ii vor invata pe cei mai mici. Prin asta vreau sa spun ca nu esti mai copt la 22 pentru a citi decat la 18, dar in comentariul tau introduci mai multe informatii acumulate intre timp. Un student de 18 ani nu are nimic de pierdut, daca are un coleg mai inaintat. Ma gandesc la aceasta varianta mixta, fiindca din asemenea cursuri pot profita si incepatori care nu atiu inca ce parcurs profesional vor sa urmeze, dar si un masterand sau doctorand care vrea sa-si desavarseasca cunostintele despre o anume carte pentru a-si imbogati competentele de cercetare. Dar aici vorbesc deja despre o perspectiva mai indepartata. Ne va lua cativa ani pana ajungem la acest nivel. Punctul de pornire sunt scolile de vara.
M.V. Inteleg ca ai de partea ta cateva personalitati exceptionale care te sprijina deja…
P.G. In primul rand suntem o mana de oameni tineri cu o pregatire solida care visam sa putem preda intr-o asemenea scoala. I-as cita pe Toader Paleologu (a carui experienta la European College of Liberal Arts de la Berlin, unde conduce de mai multi ani scoala de vara, ne-a fost calauzitoare), arh. Ana-Maria Goilav, arh. Liviu Gligor, Cristian Scholtes, stefania Gubavu, Adrian Papahagi, stefan Vianu, Alexandru Gussi, Mihai Neamtu, Catalin Pavel, Mirel Banica. Dar ne bucuram sa-i avem alaturi si pe Andrei Plesu, Neagu Djuvara, Paul Gherasim, Constantin Ottescu, stefan Andreescu, Georgeta Filitti. Locul de coagulare al acestui corp profesoral a fost de-a lungul anului trecut Fundatia Calea Victoriei (www.victoriei.ro ).
M.V. Conceptul de invatamant care accentueaza relatia maestru-ucenic a fost, pare-se, extirpat din prioritatile acestui secol. Tu ai avut parte de maestri, ii poti numi?
P.G. Da, e adevarat ca eu am avut sansa sa am maestri. L-as numi aici deocamdata, cu un gand pios, fiindca a plecat dintre noi, pe Alexandru Dutu. Este tocmai ceea ce vreau sa le propun studentilor viitoarei scoli: ocazia nu numai de a-i vedea de la departare pe acesti profesori, ci si de a-i intalni, de a-i cunoaste prin frecventare, pe scurt de a invata nu numai din cele ce spun, ci si din felul in care traiesc, din ceea ce sunt. Studentii au nevoie sa imite fiinte luminoase, personalitati puternice si harismatice, de aceea trebuie sa ajunga in preajma lor. Educatia mizeaza pe mimetism.
M.V. Concret, in aceasta vara ai inceput deja sa lucrezi la acest proiect. scoala de vara de la Bunesti din anul 2008 inteleg ca este o forma pregatitoare. Ce s-a petrecut acolo?
P.G. Prin scoala de vara de la Bunesti din anul 2008 prima generatie de studenti a inceput sa-si cladeasca scoala in sens propriu, cu mainile lor. Am ridicat prima cladire a viitorului campus. Tabara s-a adresat cu precadere studentilor la arhitectura, desi au participat si studenti din alte domenii. Tema a fost arhitectura din lemn, iar proiectul a fost gandit si coordonat de arh. Ana-Maria Goilav, lector in cadrul Universitatii de Arhitectura "Ion Mincu". E important de mentionat ca am avut o colaborare academica cu Universitatea de Arhitectura, adica practica obligatorie si notata prevazuta de programa Facultatii de Arhitectura a constat in activitatea studentilor din aceasta tabara. Astfel, ei fie au descris si documentat munca lor pe santier, fie au analizat arhitectura vernaculara, atat cea veche, cat si cea noua, a comunei Malureni. Lucrarile lor vor face in curand obiectul unei expozitii la Carturesti.
O alta componenta importanta a proiectului consta in puternica inspiratie ecologica. Ne-am pus in gand sa regasim materialele de odinioara, sa regasim metodele de constructie de odinioara. In aceasta privinta ne inscriem intr-o tendinta de arhitectura pe care au initiat-o serban Sturdza, Mariana Celac si ceilalti membri ai grupului Arhiterra. Sub indrumarea a doi mesteri dulgheri am invatat sa facem o casa exclusiv din lemn, de la fundatie pana la acoperis. si cuiele au fost de lemn.
Dincolo si mai inainte de arhitectura insa, prima lectie a taberei a fost supravietuirea si convietuirea. Am locuit in corturi si am gatit la un foc de lemne in mijlocul unei poieni. Incet, incet am crescut in pricepere, de la cativa bolovani am trecut la o mica structura de caramida peste care am asezat o plita, iar la sfarsit am avut o sobita de caramida cu cos si un foc de tabara alaturat cu o instalatie pentru gratar facuta dintr-o roata de tractor (aceasta a fost un compromis, transfigurat prin adaptarea ingenioasa, cu modernitatea). Cand cei din seria intai au venit sa vada casa gata la sfarsitul perioadei, au fost aproape speriati cat de "civilizati" devenisem, adica cat de mult se dezvoltasera diferite elemente de confort. Omul se desparte repede de natura, in cautarea confortului. Este adevarat insa, ca scopul taberei nu era asceza extrema, ne-a fost oricum destul de greu. Va trebui totusi in viitor sa invatam sa moderam aceasta tendinta. E ceva tiranic in dorinta de "progres" si va trebui s-o domesticim. Experienta de convietuire si organizare a taberei a fost edificatoare pentru fiecare in parte, cred. In cadrul unei repartizari generale a muncii in tabara nu au lipsit initiativele fericite si amuzante: un ceas solar, o mica pivnita pentru a pastra alimentele oarecum mai la racoare, adica o groapa izolata cu lut si acoperita cu un chepeng de rachita, scaunele si masutele din resturile de lemn de la santier, iar apoi au venit surprizele culinare. Dupa gustul meu, am mancat cum nu se poate mai bine.
Cursurile aveau loc indeobste seara, in jurul focului si se terminau cu discutii aprinse. Daca-mi permiteti o parafraza glumeata: tema discutiilor noastre a fost cerul instelat si ordinea morala, desi nu am avut nici o lectie despre Kant.
Din primele seri am inceput sa invatam constelatiile si orele noptii dupa pozitia lor pe cer. Eram in postura acelor Chaldei, cum le spune Scriptura, care din varful ziguratelor au inventat astronomia si matematica. Poate nu intamplator constructia noastra a fost comparata cu un zigurat. Timpul lung a fost scandat de duminici si sarbatori, care ne-au purtat la bisericile din Zarnesti si Bohari, la manastirea Corbii de Piatra, la Sfantul Nicolae Domnesc si la Manastirea Curtii de Arges, la biserica din lemn de la Jupanesti, la zilele satului la Stroesti, unde exista un mic muzeu de obiecte si unelte vechi din gospodariile satenilor. In clipele de ragaz am incercat sa calarim, de fapt primele lectii de echilibru pe cal si notiuni de manuire a acestuia cu ajutorul darlogilor. De altfel, calaria va fi sportul predilect al scolilor de vara, iar mai apoi al campusului. Un castig colateral al diferitelor noastre activitati a fost imbogatirea vocabularului cu termenii tehnici ai dulgheriei, ai calariei, ai cresterii animalelor.
Studentii vor locui in campus si vor fi stapanii acestuia pe perioada studiilor
M.V. Ai intampinat dificultati, care a fost perceptia localnicilor cand s-au trezit peste noapte cu atatia studenti in sat?
P.G. Evident circumspecta la inceput. Am avut si experiente de tipul Amicilor lui Caragiale, adica binevoitori au venit sa ne spuna ca altii ne vor raul si chiar ca ne-ar face vraji. Unii dintre studenti s-au amuzat sa noteze descantece pentru orice eventualitate. Reactia satenilor era fireasca, in definitiv noi eram intrusii, necunoscutul, care trebuia conjurat, indepartat sau integrat. Cred ca in cele din urma a invins logica integrarii. Astfel am primit vizite de la oameni de pe partea cealalta a raului Valsan, din satul Bohari, care vazand ca se construieste ceva, au devenit curiosi si au indraznit in cele din urma sa vina sa vada. Apoi studentii au batut la portile oamenilor sa le cunoasca intai casele si gospodariile, si asa au ajuns sa-i cunoasca pe sateni. Iar odata ce s-au legat prieteniile, am devenit oaspetii de predilectie la evenimentele satului, hramuri, nunti, botezuri. Iar noi le-am intors generozitatea printr-un mare praznic la sfintirea casei. Cel mai important insa a fost sa le aratam ca ceea ce faceau parintii si bunicii lor noua ne place si ca vrem ca si ei sa mai faca asemenea obiecte, ma refer aici la butoaie de lemn, prese de ulei din lemn, oale de lut, tesaturi si covoare facute la razboiul lor casnic, mai ales dintre acele care erau facute inca inainte de razboi, din lana si folosind culori naturale.
In aceasta privinta vrem sa incurajam o initiativa locala de a redeschide o scoala pentru asemenea meserii. Primaria si consiliul local al Comunei Malureni ne-au primit cu bucurie si ne-au ajutat in diferite feluri. Spre exemplu ne-au pus la dispozitie un microbuz pentru excursiile in regiune.
M.V. Dar reactia studentilor care a fost? I-ai simtit aproape de viziunea ta, te-au ajutat?
P.G. Studentii au fost pentru mine o bucurie nedezmintita, de la prima la ultima serie. Cum se intampla, de unii m-am atasat cu precadere. O parte dintre ei se organizeaza de altfel in zilele acestea intr-o structura de voluntari care sa ajute la continuarea proiectului. Am castigat multi prieteni si printre parinti care, de asemenea, se constituie intr-un grup de sprijin. Am avut insa discutii aprinse cu tinerii arhitecti pe tema virtutilor betonului sau despre binefacerile progresului. Intr-o seara am vorbit despre modelul de educatie pe care il propun si le-am povestit o convorbire avuta in primavara aceasta cu renumitul profesor Peter Brown, de la Princeton, care identificase in proiectul meu modelul de formare al gentleman-ului britanic in secolul al XVIII-lea. Ei bine, studentii m-au intrebat ce este acela un gentleman si de ce este bine sa fii un gentleman, cu o usoara descumpanire in glas. Era pe de o parte fascinatie, pe de alta parte o revolta fata de ceva care risca sa-i depaseasca. Le-am raspuns ca pe masura ce este mai greu urcusul, cu atat mai mare rasplata odata ajuns in varf. Gentleman-ul este in cele din urma cea mai frumoasa realizare a acestei lumi cazute: un cavaler dublat de un intelept.
M.V. Inteleg din ce spui ca intreg proiectul are si o reala dimensiune ecologica… Veti insista si pe aceasta directie?
P.G. Cu siguranta. In primul rand scoala se va hrani cu ce va sti sa creasca singura, iar apoi cu ceea ce creste in sat. Vara aceasta am convietuit langa o stana, care ne-a hranit zilnic cu branza telemea, cas, lapte si oua proaspete. Apoi am cumparat legume si fructe din sat, numai cand nu ne ajungeau merindele din sat mergeam pana la pietele din Curtea de Arges sau Pitesti. De altfel vecinatatea stanei s-a transformat intr-o adevarata experienta de viata, de la imprietenirea cu cainii, pana la joaca cu mieii si calaritul pe iapa Monica. Intr-o zi ne-am strans si i-am mutat strunga lui Marian, ciobanul; de fiecare data ii aduceam si lui apa si painea din sat. Dar cel mai important rezultat al acestei convietuiri a fost ca cei doi fii ai lui Marian au invatat sa treaca de la "limba lor cu-ndemnuri pentru vite" la "cuvintele potrivite" ale limbii lui Arghezi. Sper ca stana lui Marian sa devina un partener de lunga durata al scolii, nu numai ca sursa de hrana cu o gama din ce in ce mai variata de produse lactate, dar si ca loc in care studentii sa invete si sa practice cresterea animalelor.
Munca fizica este parte a proiectului de educatie. De la anul vrem sa ne facem singuri untul in putinei. De asemenea avem de gand sa crestem cai, care sa fie principalul mijloc de transport al studentilor in sat. Din anul acesta am invatat deja cu ajutorul lui Marian sa conducem caruta. In primele saptamani nu aveam inca sapat putul si mergeam pana in sat cu caruta sa aducem apa. A fost cea mai amuzanta experienta, pe care studentii au indragit-o in mod special. Nici nu este de mirare. In ordinea aceasta a lucrurilor curate pe care vrem sa le reinviem este faptul ca vom construi cu materiale pe care le-am putea numi ecologice: lemn, ceamur sau chirpici (adica diverse variante de amestec de pamant, nisip, balegar si paie), piatra de rau. Apoi definitorie va fi discretia cladirilor noastre: vom construi pe masura omului, astfel incat ansamblul de case sa se integreze si chiar sa se confunde cu peisajul. Cladirea din anul acesta s-a vrut un semnal, ea va fi de altfel, cu cei sase metri ai sai, cea mai inalta din intreg ansamblul. Anul acesta am vrut sa spunem ca am sosit, ca se intampla ceva. De altfel ea este amplasata la intrarea in poiana si intr-o deschizatura a braului de copaci care inconjoara poiana, astfel incat este vizibila de la sosea. Nu ne vom arata mai mult de atat.
M.V. Iti propun sa facem un exercitiu de imaginatie: sa presupunem ca suntem in anul 2030 – cum va arata atunci scoala de la Bunesti?
P.G. In primul rand nadajduiesc ca nu va fi singura de acest fel. Visez mai multe astfel de scoli in diferite colturi ale tarii. Fiindca trebuie sa mentionez ca astfel de scoli trebuie sa ramana mici ca numar de studenti, altfel se pierde intensitatea relatiei discipol-maestru. Dar iata ce vad eu ca va fi in acea poiana. Un ansamblu de sase cladiri, de dimensiunile caselor taranesti, care vor fi locuintele studentilor si ale profesorilor, apoi o cladire mai mare, pentru activitatile comunitare, adica cu incaperi de 50-60 m2, sala de mese, spatiu de primire, biblioteca; apoi un grajd cu caii studentilor si fanarul. Vor fi cai arabi. Apoi o cladire de acareturi, legata de bucatarie, pentru depozitarea si prelucrarea roadelor fermei si ale gradinilor. Studentii vor locui in campus si vor fi stapanii acestuia pe perioada studiilor, in sensul ca ei vor administra intreaga viati a campusului.
M.V. Care sunt pasii imediat urmatori? Ce se va petrece in anul 2009?
P.G. Cladirea din acest an s-a vrut initial un adapost pentru patru cai si patru calareti. A devenit pe parcurs mai mult si altceva. Definitia cea mai buna a cladirii a fost formulata in gluma astfel: o sculptura din lemn in forma de casa, care eventual poate fi locuita. Rezultatul insa este ca avem doua spatii pe doua niveluri, fiecare de cate 36m2, adica un dormitor comun pentru 12 studenti si o sala de clasa. Anul viitor vrem sa construim o a doua cladire, care va cuprinde o bucatarie, o baie, o mare sala de mese si o biblioteca. De asemenea mai avem proiectul sa incepem din primavara sadirea unei gradini. Dar anul viitor vrem sa facem si un pas catre international, si anume sa avem primele cursuri in limbi straine, cu profesori si studenti din afara tarii. De asemenea dorinta noastra este ca de la anul cursurile sa ocupe un loc ceva mai important in economia taberei. Proiectul ramane deschis, in sensul ca el se va modula pe necesitatile pe care le vom descoperi din contactul cu studentii. Este o aventura de fapt, care se va hrani din dorinta autentica de invatatura a tinerilor. Daca ei au nevoie de un asemenea loc, entuziasmul lor o sa-i dea viata in continuare.
