Pe unii ţărani bănăţeni care au devenit scriitori cu talent real i-am cunoscut personal prin anii 1950, când eram, corespondent R.L. la Timişoara, unde frecventam foarte des filiala Uniunii Scriitorilor, care îl avea, ca funcţionar, pe prolificul scriitor Mircea Şerbănescu, trecut în veşnicie la vârsta de aproape 92 de ani, nu fără a lăsa în urmă o operă copleşitoare: peste 50 de volume cu povestiri, amintiri, schiţe, romane. Ei bine, la Mircea Şerbănescu – devenit între timp şi colaborator al ziarului nostru R.L. – venea deseori un ţăran din zona Oraviţei, numit Ioan Românul. Avea pe braţ o straiţă, iar în ea un manuscris cu o povestire din lumea satului său, dar şi o glajă cu răchie. Apoi, aşeza pe masă, domol, ca într-un ritual, ceapă roşie şi o bucată considerabilă de slănină, lângă felii de pâine coaptă pe vatra cuptorului. “Toate – zicea el, molcom – ca să nu le cadă greu la stomac criticilor conţinutul manuscrisului” pe care avea să-l citească seara la şedinţa cenaclului.
Popasul lui Eminescu în Comloşul Mare
Ei bine, Ioan Românul nu era un scriitor singular în lumea satului bănăţean, unde mulţi ţărani, mari iubitori de carte, îşi încropeau în case adevărate biblioteci. Dascălul şi publicistul Traian Galetaru din Timişoara, în cuprinsul volumului său, intitulat ,,Caligrame”, ne vorbeşte despre un eveniment literar deosebit, care a avut loc în comuna Comloşul Mare – un adevărat orăşel, vizitat şi de mine, cu bucurie, prin anii 1960. Se vorbea atunci, ca de o amintire scumpă ce dăinua peste timp, despre popasul în satul lor al poetului Mihai Eminescu, pe când era în trupa de teatru a lui Pascaly. Se povestea în sat cum că poetul ar fi fost culcat în casa părinţilor lui Iulian Grozescu (1830-1872), devenit în timp prim redactor al revistei ,,Familia” a lui Iosif Vulcan, unde, apoi – ca să vezi destinul! – a debutat marele poet. Interesant este că în Comloşul Mare s-a lasat, în amintirea evenimentului, o ediţie liliput cu poezii de Mihai Eminescu.
Scriitorul şvab Michael Holinger, autor de parodii
Revenind la ţăranii scriitori din Banat, apariţia lor a fost un “fenomen” pe care Gabriel Ţepelea îl explica ca fiind specific Banatului, iar Camil Petrescu, după ce a petrecut trei ani la Timişoara (1927-1929), afirma că “bănăţenii dau dovadă de un extraordinar simţ artistic”. Îi confirmă această apreciere şi ţăranul Michael Holinger – tot din Comloş – care scria parodii orginale -„Hanz al nostru”, ,,Pentru o nimica toată“, „Schimbul doi ” etc., texte preluate apoi şi de formaţii de teatru de amatori şi jucate în satele lor. Să o amintim aici şi pe Maria Dogaru, o ţărancă autodidactă, dar care ducea, în ziarul „Cuvântul satelor”, o susţinută campanie în sprijinul emancipării femeilor. Şi cum ea se considera emancipată, mergea pe bicicletă, lucru rar pe atunci în lumea satelor. Dar un hâtru al locului, ţăran-ţăran, dar extrem de cultivat, paurul (denumirea ţărnilor în Banat – n.n ), Ghiţă Bălan, i-a dedicat o epigramă caustic, epigramă care a supărat-o atât de tare încât a refuzat să-i mai vorbească. Dar câţi asemenea ţărani n-am întâlnit în Banat în cei 16 ani când l-am bătut, cum se zice ,,la picior “?!
Laureat al Premiului Nobel
Cel mai cunoscut scriitor ridicat din lumea fecundă a satului bănăţean este, fără îndoială, Herta Muller, laureată a Premiului Nobel. Ea este originară din satul Niţchidorf. Bineînţeles, Hertha Muller, educată în Timişoara, nu poate fi inclusă în categoria ţăranilor scriitori, însă în cărţile sale evocă atmosfera deosebită a acestei regiuni, inclusiv tragedia deportării germanilor bănăţeni în Uniunea Sovietică, acolo unde a fost închisă şi mama scriitoarei, într-un lagăr aflat în prezent pe teritoriul Ucrainei.
