Florin Turcanu, Cristian Badilita, Teodor Baconsky, Corin Braga, Toader Paleologu, Mihail Neamtu, Anca Vasiliu, Anca Manolescu, Petre Guran, Adrian Cioroianu, Adrian Papahagi, Mircea Platon, Vladimir Tismaneanu, Bogdan Tataru Cazaban sunt intelectuali romani din generatii diferite care, dupa '89, studiind in Occident, avand burse, lucrand acolo, n-au pierdut timpul si in limba tarii unde s-au aflat si unde unii dintre ei se mai afla, scriu carti care le fac cinste nu numai lor, ci si celor care ajung sa le citeasca. Una dintre aceste lucrari a carei introducere o prezentam este Metamorfozele Anticristului la Parintii Bisericii, doctoratul lui Cristian Badilita, aparut la editura pariziana Beauchesne, acum in romaneste la Polirom. Lucrarea a primit premiul Salomon Reinach, vestitul istoric francez din secolul XIX, fiind socotita una dintre cele mai complete lucrari intr-un domeniu inepuizabil si plin de capcane. Anul acesta va aparea si lucrarea de teologie politica, Sub ochiul Marelui Inchizitor, a lui Toader Paleologu. Polirom a anuntat publicarea in curand a tezei de doctorat a lui Corin Braga, De la arhetip la anarhetip. Iar Humanitas, cum vom arata in numarul viitor din aldine, a si tradus tomul lui Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, probabil lucrarea cea mai amanuntita si mai bine structurata despre viata si opera marelui savant.
Nimic din fascinatia pe care o trezeste mitul lui Anticrist nu s-a schimbat cu trecerea timpului. Mentalitatile s-au schimbat cu siguranta. Foarte putini oameni – inclusiv crestini „practicanti” – mai cred cu adevarat in aparitia, la sfarsitul istoriei, a unui personaj, pe jumatate real, pe jumatate fabulos, asa cum este descris de majoritatea Parintilor Bisericii. Imaginea lui insa, remodelata, revalorificata, pusa intr-o noua lumina, continua sa framante spiritele, mai ales in perioadele tulburi de care istoria moderna nu a fost crutata. In sanul crestinatatii, a avut castig de cauza interpretarea „colectiva” si alegorica. Anticristul nu mai este conceput ca un personaj individual care isi va face aparitia pe scena istoriei intr-un anumit moment de la sfarsitul veacurilor (desi o atare credinta revine in fiecare moment de criza). El este conceput mai curand sub forma unei energii difuze si insidioase care se impregneaza inca de pe acum, incet-incet, in trama existentei noastre. Unii il identifica cu progresul tehnologic si cu dezvoltarea „nesabuita” a stiintei; altii, cu individualismul si pragmatismul modelui de viata contemporan; altii, in fine, cu secularismul generalizat al epocii noastre. Astfel, aproape toate fatetele modernitatii devin manifestari ale unei anticristologii up to date. Inainte de a incepe cercetarea noastra in perioada Antichitatii crestine, se cuvine sa abordam problema semnificatiei „ultime”, potrivit expresiei lui Paul Tillich, pe care o are mitul de mai bine de doua mii de ani. Ce reprezinta el din punct de vedere filozofic?
Examinarea mitului Anticristului este, de fapt, o incercare de regandire, dintr-un unghi inedit, a problemei raului absolut care actioneaza in istorie. Din unghi imediat, deoarece mitul imagineaza, pentru prima data si hotarator, asa cum sublinia Bernard McGinn, raul absolut incarnat intr-o fiinta umana. Intr-adevar, toate religiile „traditionale” sau „cosmologice” – potrivit terminologiei istoricilor religiilor – explica prezenta raului in lume ca pe un accident divin, fata de care fiinta umana nu se simte cu nimic vinovata: este cazul religiei grecesti sau al hinduismului, pentru a nu invoca decat doua exemple. Cea dintai asaza la orginea raului muritorilor pasiunile zeilor. Si mai evident, hinduismul asimileaza fiecare fiinta unui angrenaj cosmic in care orice initiativa personala este exclusa a priori. Din perspectiva acestor religii „anistorice”, raul se afla exclusiv in legatura cu vointa divina, iar existenta lui ramane un mister care transpare in evenimentele „naturale” ale vietii: bolile, razboiul, cutremurele, inundatiile, seceta, foametea, nerodnicia, moartea. Toate acestea primesc o explicatie mitologica; omul ajunge sa creada ca era absolut necesar ca ele sa se produca in momentul respectiv.
Crestinismul reprezinta o revolutie in raport cu aceasta viziune strict mitologica. Mai intai, el pastreaza din iudaism, mai ales din profetismul iudaic, ideea, atat de importanta, a caracterului sacru al istoriei. Istoria omenirii are un sens, are un obiectiv de atins – in speta, instaurarea domniei mesianice – si, prin chiar acest tel, ea devine sacra. Dumnezeul lui Israel se reveleaza in aceasta istorie, iar poporul pe care El l-a ales este pe deplin partas la planul dumnezeiesc. Apoi, prin credinta ca Dumnezeu Insusi s-a facut om in persoana lui Isus, crestinismul duce la extrem acest proces de sacralizare a istoriei. Din punct de vedere crestin, planul mantuirii a fost implinit, urmand ca intreaga omenire sa devina constienta de aceasta. Asa cum Isus reprezinta Binele absolut intrupat, opusul sau, Anticrist, reprezinta intruparea raului absolut in istorie. Prin urmare, din acest moment, confruntarea dintre Bine si Rau se deruleaza la nivelul istoriei si al temporalitatii, omul fiind partea integranta a acestora. Aceasta este, in opinia noastra, marea diferenta dintre mitul diavolului si mitul Anticristului. In timp ce primul constituie, intr-un anumit fel, o prelungire a viziunii mitologice anistorice a raului, cel de-al doilea depaseste evident aceasta viziune – cu cateva exceptii de care ne vom ocupa in studiul nostru – propunand o solutie istoricizanta, cu tot ce implica ea in plan intelectual si psihologic. Daca Cristos a putut sa se imbrace in trup omenesc, Anticristul, la randul sau, are dreptul la existenta. Din punct de vedere anticristologic, Raul este o problema care priveste indeaproape fiecare fiinta umana. Fiecare dintre noi este un posibil anticrist, avea sa spuna fericitul Augustin (Comentariu la epistola intai a lui Ioan, 3). Aceasta conceptie a episcopului Hipponei, adoptata de Occidentul crestin, nu face decat sa duca la extrem viziunea pe care tocmai am conturat-o si care, in raport cu alte religii, credinte si sisteme metafizice, este cu totul noua.
Faptul ca Raul absolut poate fi conceput sub forma unui personaj istoric implica totodata culpabilizarea maxima si responsabilitatea permanenta a fiintei umane. Daca Anticristul reprezinta Raul care lucreaza langa noi, sub ochii nostri sau inlauntrul nostru, aceasta inseamna ca noi il putem „opri” (devenind adevarati katechoni) prin mijloace proprii. Daca aparitia sa este menita sa puna capat istoriei, si deci vietii noastre, sa facem in asa fel incat aceasta aparitie sa nu aiba loc. Acesta este, intr-un fel, mesajul totdeauna actual al mitului.
De vreme ce am folosit deja, in mai multe randuri, termenul „mit”, vom incerca sa explicam motivele pentru care il preferam celui de „legenda”, ales de Bousset, Jenks si McGinn, in lucrarile lor. Pentru istoricii religiilor, „mitul” relateaza totdeauna o istorie exemplara si adevarata. Mai precis, arata inceputul existentei unui anumit lucru. Din acest punct de vedere, cele mai „originare” mituri sunt cele cosmogonice: cum s-a nascut lumea; cum s-a produs raul; cum a aparut civilizatia pe pamant si asa mai departe. Conditia primordiala pentru ca o istorie sa fie considerata mit este sa fie verosimila, altfel spus, sa existe oameni care sa creada aceasta istorie. Intr-adevar, mitul joaca un rol fundamental in societatile umane traditionale. Miturile dau sens tuturor activitatilor cotidiene, ca si tuturor catastrofelor care se pot abate intr-un moment sau altul asupra comunitatilor respective. Tot ele ofera o viziune asupra lumii cu totul autentica si coerenta. Pe scurt, miturile structureaza gandirea oricarei civilizatii, fie ea traditionala sau moderna; lumea de astazi este tot atat de plina de mituri (mitul progresului, al tineretii vesnice, al democratiei etc.), pe cat era lumea de altadata.
Pe de alta parte, mitul nu ramane niciodata fixat in expresia sa primara. El se poate schimba, poate suferi modificari, in functie de contextul special in care se manifesta. In legatura cu aceasta, unii fenomenologi ai religiei, vorbesc despre o adevarata „dialectica” a miturilor. Mitul Anticristului, de exemplu, imbraca diferite forme, in functie de acela care il invoca, un crestin din secolul al III-lea, un musulman din secolul al IX-lea sau un protestant din secolul al XVI-lea. Am preferat termenul „mit” celui de „legenda”, in mod deosebit datorita elasticitatii sale. Credem, intr-adevar, ca acesta din urma, desi pune mai bine in lumina originea si dimensiunea istorica a figurii Anticristului, nu reda totusi intreaga complexitate a fenomenului anticristologic de-a lungul vremii si pierde total din vedere dimensiunea sa metafizica, pe care o consideram fundamentala. Legenda poate ramane legata, mai mult sau mai putin, de contextul sau originar, in timp ce mitul are aceasta uimitoare capacitate de metamorfoza si reintinerire. Mitul are intotdeauna prospetime, noutate, in timp ce legenda este intotdeauna „batrana”. Legenda devine mit tocmai cand se imbogateste cu aceasta valoare de arhetip pe care nu o poseda la origine. Ceea ce caracterizeaza mitul este tocmai capacitatea de a oferi arhetipuri, modele existentiale. Legenda relateaza o istorie din trecut, in vreme ce mitul relateaza o istorie care produce un efect imediat. In fine, asa cum Sfintii Parinti nu ar fi acceptat sa vorbeasca despre un „mit” al Anticristului, termen caruia i-au atribuit intotdeauna o conotatie peiorativa, ar fi respins, din motive usor de inteles, si termenul „legenda”, neologism tehnic, de data foarte recenta. Anticristul este un personaj care face parte, in intregime si profund, din viata lor, permanent modelata de credinta crestina. De vreme ce avem de ales intre doi termeni, improprii si unul, si celalalt, si anume „mit” si „legenda”, consideram mai potrivit sa pornim de la o presupunere de ordin teoretic. Speram ca aceasta scurta prezentare justifica indeajuns adoptarea termenului „mit” in lucrarea de fata.
Cristian BAdiliTA
(din volumul
Metamorfozele Anticristului
la Parintii Bisericii
ed. Polirom, traducere din franceza Teodora Ionita)
