Cand nici un fel de intentii egoiste nu ii mai despart pe oameni si nu-i mai fac sa se lupte intre ei, atunci nu le mai ramane decat sa-si indrepte puterea impotriva dusmanului comun: natura potrivnica si necioplita din ei insisi. Astfel omenirea devine un corp insufletit de acelasi spirit, de aceeasi iubire, spune J.G. Fichte (filosof german, 1762-1814). Si care este scopul pe care omul trebuie sa-l aiba permanent in fata? Iata ce raspuns da filosoful in prelegerea"Asupra menirii omului in sine": " Sta in notiunea de om ca ultimul sau tel sa fie irealizabil, adica nesfarsit drumul ce duce spre acesta. Prin urmare nu este in putinta omului sa ajunga la capat, dar poate si trebuie sa se apropie mereu de el. si de aceea adevarata lui menire ca om, fiinta rationala insa marginita, fiinta sensibila dar libera, consta in apropierea la infinit de acest tel. si care este acesta, fara prag de sus, capat ori limita? Este insasi perfectiunea naturii umane, spre care omul merge necontenit.. Caci menirea omului in sine, spune Fichte, este perfectionarea la infinit, adica de-a deveni mai bun, de-a face totul in jurul sau mai bun si astfel a se face pe sine insusi fericit. Fireste, nu toti oamenii, luati ca indivizi, sunt in stare sa mearga spre asa ceva, dar fiecare pas pe care un om il face spre perfectiune e facut de intreaga natura umana. Intr-adevar, putini sunt cei alesi, putini dintre noi facem cu adevarat parte din regnum homini, cei mai multi, din pacate, ramanem simple vietuitoare.
