„Depun marturie-n genunchi despre acestea cuvinte pentru nici o ureche ridic”
NICHITA STANESCU
Dupa Blaga urmeaza,evident, Arghezi. Sa citim poezia „Intre doua nopti”. „Mi-am implantat lopata taioasa in odaie/afara batea vantul, afara era ploaie// Si mi-am sapat odaia departe sub pamant/afara batea ploaia, afara era vant// am aruncat pamantul din groapa pe fereastra/pamantul era negru, perdeaua lui albastra//s-a ridicat la geamuri pamantul pana sus/cat lumea-i era piscul/si-n pisc plangea Iisus// Sapand s-a rupt lopata, cel ce-o stirbise iata-l/cu moastele de piatra fusese insusi Tatal/Si m-am intors prin timpuri pe unde am scoborat/si in odaia goala din nou mi-a fost urat// Si am voit atuncea sa sui si-n pisc sa fiu/o stea era pe ceruri. In cer era tarziu”.
In cer era tarziu. Acest vers final ne amuteste si ridica poezia argheziana la cote foarte inalte. Poate avem de-a face cu unul din cele mai frumoase poeme din literatura romana si universala in care nu exista decat poezie, poezie pura, intensa, fara pic de analiza sau de ornamentica. Arghezi aici demonstreaza ca adevarata poezie este si religioasa fara a-si propune aceasta intr-un mod explicit. Misterul care tensioneaza aproape fiecare vers ne scoate din lume sau dimpotriva ne asaza in centrul acesteia unde totul e static, de fapt extatic. Extazul, cand e foarte puternic, depaseste orice explicatii si interpretari, Omul sapa chiar in miezul camerei sale, dar poate sa sape si in pamantul propriei inimi. Pamantul este aruncat afara, dar si acest afara este foarte indoielnic. Sa fie tenebrele exterioare de care se vorbeste in Geneza ? Pamantul azvarlit despre care am crede ca e de prisos creeaza un adevarat munte, dar care nu e un munte obisnuit, fiindca in pisc se afla insusi Hristos. Regresia in timp se face aproape instantaneu si atunci poetul isi da seama ca dupa ce a exteriorizat tot ce continea punandu-l astfel in evidenta pe Domnul, in camera sa sau in inima ii este urat. Vrea atunci sa paraseasca incaperea urcandu-se pe muntele nascut din propriul suflet. Si in final pentru a inchide formidabil aceasta bucla metafizica, el ne izbeste pur si simplu in moalele capului spunand ca in cer e tarziu. Cum adica tarziu ? Poate fi vreodata intarziere in cer, tocmai acolo unde toate sunt intr-o splendida simultaneitate si nu poate fi vorba de succesiune ? Acest tarziu pe care-l gandeste poetul reprezinta heideggerian vorbind, un fel de retragere a Fiintei, ceea ce cumva intrece sacrificiul divin si indica teribila insingurare a omului contemporan. Suntem abandonati si asteptam o noua jertfa si o noua escavare. Aceasta doar daca Tatal ascute lopata.
=
