Daca ajungi pe la mijlocul toamnei in adancuri de munti, ai sansa sa auzi, departat, cantecul de dragoste al cerbilor – boncanitul (boncaluitul). Fara sa-i zaresti, insa, decat rarisim. Uneori i-ai vazut la televizor, dar sunt, in general, cerbi de prin rezervatii care se nevoiesc sa savarseasca ritualul in interiorul ingraditurilor meschine. Cerbii liberi boncanesc patimas, tragic si majestos undeva departe de ipocriziile postmoderne. Am avut norocul, inca din copilarie, sa-i vad aievea in Bucovina, gratie tatalui meu, vanator desavarsit, care stie inca a vorbi pre limba cerbilor. Fiindca maiestria vanatorului in asta consta: stie a dialoga cu fiara fie dintr-o scoica, fie prin propriul glas, ba mai si scormoneste vreun tufis ca sa mimeze nervozitatea. Cerbul decide atunci sa se apropie si, daca ai puterea sa ramai nemiscat, animalul iese din ascunzisuri si vine catre tine, falnic si gata a se lupta barbateste daca tot te-ai laudat ca-i esti rival. Nu l-am vazut vreodata pe tatal meu impuscand astfel vreun cerb (dar a facut-o de cateva ori in cazul celor bolnavi), pur si simplu a adus animalul la 20-30 de metri de noi pentru a ne desfata de frumusetea sa neinchipuita. Acela s-a dumirit apoi si-a fulgerat in salturi spre rostul sau.
De bucuria aceasta mi-am amintit recitindu-l pe Sorin Lavric. Caci omul are un har asemanator: stie sa-si aduca aproape aceste fiare numite filosofi, stie sa si-i faca comprehensibili. O dovedesc cartile si studiile sale despre Constantin Noica. Apoi, intr-un articol recent Sorin Lavric vorbeste "Despre vocatia lui Noica" ("Romania literara" nr. 28/17 iulie 2009), intr-altul, "Un Hegel pe intelesul oamenilor" ("Idei in dialog", nr. 58/iulie, 2009), arata capacitatea lui Noica de a-l explica pe Hegel. Dar, in modestia sa, Sorin Lavric nu realizeaza ca el insusi este capabil de aceeasi magie: (1) detine, indubitabil, vocatia filosofiei in cheie nicasiana si (2) este in stare sa-si explice fara sofisticarii esenta gandirii unui filosof. Vezi, de pilda, sectiunea transversala pe care o opereaza cu precizie de chirurg asupra "Criticii ratiunii pure" in primul eseu mentionat si asupra "Fenomenologiei spiritului" in cazul celui de-al doilea. Sorin Lavric are maiestria de-a-i scoate din hatisurile limbajului specific pe cei mai absconsi filosofi ca sa si-i aduca aproape pentru a te bucura de cantecul pe care fiecare dintre acestia il inalta Cunoasterii.
Iisus a avut nevoie si de un Pavel pentru a ne transmite invatatura. Pastrand proportiile si schimband ceea ce este de schimbat, Noica il are pe Lavric, care, chiar daca nu l-a cunoscut personal, pare cel mai intim si fidel discipol al sau. Mi-ar placea sa citesc o istorie a filosofiei scrisa de Sorin Lavric, avand incredere inclusiv in discernamantul sau de a nu impusca in excelenta, dar si de a marginaliza fiarele lipsite de consistenta. S-ar putea intitula: "La boncanitul filosofilor"…
