Fata de tot ce s-a tradus la noi in ultimii cincisprezece ani din inepuizabila literatura teologica ruseasca – si as indrazni sa adaug si fata de cele vreo zece carti pe care le-am tradus eu insumi -, Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina (Editura Sofia) vine cu un discurs apologetic si cu o experienta spirituala si umana de o frapanta, paradoxala originalitate. Una care deriva tocmai din contrastul dintre acest discurs si tragica odisee a personajului titular si a ucenicilor sai, trecuti brutal de sub aripa ocrotitoare a „Sfintei Rusii” sub calcaiul devastator al ateismului bolsevic.
Jurnalul propriu-zis este istoria apropierii lucide si nepregetatoare de credinta a unui tanar intelectual decis sa se calugareasca la varsta de 19 ani si sa se incredinteze cu o totala si transanta convingere ascultarii de un Batran – in terminologia ruseasca, staret -, dintre cei pe care i-a odraslit vestita vatra monastica de la Optina, situata la sud-vest de Moscova, in inima Rusiei, leaganul isihasmului rusesc.
Cronologic, jurnalul se intinde din 1907 pana in 1910, anii cand viitorul calugar „in mantie”, pe atunci „poslusnicul” Nicolae Beliaev, a fost ucenicul Batranului Varsanufie, egumenul Schitului Optina, el insusi intrat in monarhism cu binecuvantarea faimosului staret Ambrozie, canonizat recent de Biserica Rusa si despre care se spune ca ar fi fost prototipul staretului Zosima din Fratii Karamazov.
Sunt pagini, mai cu seama in prima parte, in care adie buna-mireasma a cartilor rusesti „de folos la toata vremea” din secolul al XIX-lea si primele decenii ale secolului al XX-lea, incat lucrarea „invatatoreasca” a Batranului Varsanufie pare nu numai inspirata direct de un Ignatie Briancianinov sau Ioan din Kronstadt, ci tributara in mare parte si limbajului acestora.
Dar cu cat inaintezi in lectura, textul capata asperitati de reportaj documentar. Smulsi din atmosfera patriarhala a unui schit situat intr-un topos duhovnicesc si peisagistic care il deosebea pana si de manastirea-mama, ne pomenim in marasmul ofensivei anticrestine a primilor ani de dupa revolutia bolsevica, atunci cand religia, considerata ramasita a trecutului si „opiu pentru popor”, ar fi trebuit sa dispara cu totul, sa fie „starpita”. (Prin anii '30 a existat chiar si un plan cincinal de „starpire” a religiei).
In aceste conditii, Biserica ruseasca a folost silita sa conceapa – nu la nivelul organismelor sale centrale, ci mai mult in teritoriu, de la caz la caz – o noua teologie lucratoare, adaptata existentei sale in catacombe. Structurile bisericesti sunt practic dezagregate, manastirile desfiintate – dupa o efemera perioada de tranzitie, cand devenisera… „cooperative agricole de productie”, marea majoritate a clericilor supusa unor crancene persecutii, mergand pana la exterminare fizica. Crestinii reiau ici-colo practici din timpul crestinismului apostolic si al marilor prigoane, se aduna pe ascuns, se fac slujbe in case particulare, se mai si „scolarizeaza” cat timp se mai gasesc Batrani formati la scoala paisianismului, pornit, dupa cum se stie, din Moldova noastra si dezvoltat prodigios la Optina, si cat timp nu-i descopera politia politica.
Peste aceasta cronica a anilor fasti, dar si a celor funesti pluteste duhul si ravna ortodoxiei rusesti, cu suisurile si coborasurile ei. Un duh care nu vine intotdeauna de la Cel de Sus, ci si din fondul genetic abisal al acestui popor, gata sa treaca mult prea usor de la adoratia inflamata la tagada brutala sau, in cel mai fericit caz, la cea temator disimulata. Fratele „ultimului duhovnic de la Optina”, cel ce in adolescenta „compunea acatiste” si care alergase primul sa-si afle linistea la manastire, isi face uitat trecutul, devine un loial si brav cetatean sovietic, pe care arestarea fratelui mai mare nu-l tulbura decat in masura in care isi vede amenintat „dosarul”. Pana si un slujitor al altarului, parintele Petru, cel care avea sa-i vegheze sfarsitul nefericitului sau tovaras de surghiun, si-ar fi dorit ca inmormantarea acestuia sa nu faca valva, defunctul sa fie dus de-a dreptul la cimitir, fara procesiune, slujba de inmormantare sa i se faca intr-o casa particulara, dupa inhumare si nici „pomana” sa nu fie. Lesne de inteles ce il facea sa fie atat de „discret”. Dar sa nu uitam, eram in Rusia sovietica a anului 1931.
Cititorului nostru de astazi – poate ca si celui din tara parintelui Nicon, mai cu seama „mireanului” – ii vine greu sa inteleaga si sa accepte toate cerintele si manifestarile la care ar fi trebuit sa se supuna calugarii practicanti ai virtutilor de capetenie ale monahismului rasaritean: ascultarea si smerenia. („Smereste-te, om mandru”, exclama Dostoievski). Va fi surprins sa intalneasca acel rigorism pravoslavnic, despre care insusi autorul „povetelor pentru monahii contemporani”, Ignatie Briancianinov, considera ca parea firesc monahilor din vechime, dar care acum le apare anemiatilor si neravnitorilor calugari din zilele noastre cel putin depasit. Aflam, bunaoara, ca un monah „cu munca de raspundere” intr-o manastire, care trebuia sa realizeze o constructie, nu se decidea sa treaca la treaba lipsindu-i Batranul care sa-i dea o binecuvantare pe care sa si-o sume ca „ascultare”. S-a hotarat sa-l substituie cu un prunc nevinovat si pentru ca, evident, nu gasea unul in manastire, s-a dus sa-l caute intr-un sat. Pe drum a intalnit o fetita de vreo cinci anisori, pe care a rugat-o sa-i spuna daca poate sau nu incepe constructia. Fetita a spus da, desi nu intelegea prea bine despre ce era vorba, si calugarul a purces la treaba: construirea unei clopotnite. Alt exemplu ni-l ofera chiar „eroul” cartii, parintele Nicon. Devenise ieromonah in 1917, dar nu predicase niciodata. A simtit nevoia, intr-o duminica, sa talcuiasca in fata credinciosilor Evanghelia care tocmai se citise. Fiindca nu se afla in preajma nici o „autoritate” bisericeasca de la care sa ceara binecuvantare, i-a cerut-o ierodiaconului conslujitor. Un practicant al „ascultarii” neconditionate, convins ca totul trebuie facut cu „binecuvantare”, fusese si un „mirean”, Maliuta Skuratov, asasinul pus la cale de Tarul Ivan cel Groaznic sa-l convinga pe Mitropolitul Moscovei, Filip, sa-i accepte abuzurile sau sa-l ucida pe redutabilul sau adversar. Dialogul dintre ucigas si victima, reprodus intr-una din convorbirile Batranului Varsanufie cu ucenicul sau, ar fi sunat cam asa: „Skuratov: „Binecuvanteaza, vladica”. Mitropolitul: „Domnul sa-i binecuvanteze pe oamenii buni pentru tot lucrul bun””. Dupa care trimisul tarului l-a ucis pe mitropolit prin sugrumare.
Parintele Nicon, „ultimul duhovnic de la Optina”, apare in istoria monahismului rusesc ca unul care si-a agonisit „cununa muceniciei”, figura legendara sau, mai bine zis, ca „subiect” de hagiografie. Ultima parte a cartii este scrisa in nota „vietilor” de sfinti, cu aspecte in care legenda se conjuga cu faptul istoric, realitatea cruda intalneste miracolul. Chiar si sfarsitul, in fond apoteotic, al ultimului staret sta sub pecetea tainei.
Cititorul va retine in primul rand viata si martiriul unui nevoitor din ceata celor care au trait si au indurat calvarul in anii ultimului val de persecutii anticrestine, cele mai cumplite din cate au fost pana acum.
