Blocul de birouri in care ma aflam avea 20 de etaje si ascensoare ultramoderne.
Terminandu-mi treaba la etajul 3, trebuia sa urc, pentru o alta problema, la etajul 17.
Cand ascensorul gol s-a oprit in fata mea, am intrat si am apasat imediat pe butonul marcat 17.
Indata dupa mine a intrat un domn, care a apasat pe un alt buton, apoi s-a scuzat, zicand:
– „Iertati-ma, am apasat pe 20”
– „Nu-i nimic”, i-am spus, „ascensorul are memorie”.
– „Asta inseamna ca e fabricat la noi, in Israel”, – mi-a spus, cu un zambet, necunoscutul.
L-am salutat din cap, coborand la 17, dar remarca lui mi-a ramas infipta in gand, dandu-mi seama cat adevar ascundea.
Asa este, nici un alt popor din lume nu are un grad atat de ridicat de cultivare a memoriei. Este acesta un mare merit al lor.
Targuieli si explicatii pentru trista stare post-decembrista a tarii noastre sunt nenumarate. Sunt gasiti, si pe drept cuvant, multi vinovati. Dar un mare vinovat, care nu este destul sau chiar deloc mentionat, este lipsa noastra de memorie.
Comparatia intre poporul roman si cel evreu este in aceasta privinta izbitoare. Preocuparea lor constanta si importanta pentru memorie este definitorie si merita admiratie.
Tragedia pe care a trait-o poporul roman in anii comunismului a avut aceleasi proportii uriase cu a lor in anii nazismului. Ea a fost mai grava, ca dimensiuni si salbaticie, decat suferintele cehilor, polonezilor sau bulgarilor.
Cunoasterea ei, de catre generatiile tinere, este un esential factor educativ. „Nu, niciodata, asa ceva!” ar trebui inscris cu litere de foc, in mintea oricarui tanar.
Eforturile unor organizatii cu Alianta Civica sau Asociatia Fostilor Detinuti Politici, a unor publicatii ca „Memoria” si „aldine”, cele patru volume ale „Genocidului comunist in Romania” scrise de prof. dr. Gh. Boldur-Latescu, importantul „Dictionar al victimelor comunismului”, al domnului Cicerone Ionitoiu, cutremuratorul Memorial de la Sighet si impresionantele emisiuni TV ale doamnei Lucia Hossu-Longin, sunt tot atatea actiuni in acest sens.
Spre deosebire insa de statul evreu, statul roman n-a facut nimic, fapt usor de explicat, stiind cine l-a condus.
Dar nu numai statul ci poporul roman isi are vina lui. Omul de rand n-a avut si nu are reflexul de a distinge si respinge cu indignare ramasitele regimului comunist, prezenta in viata publica, si inca pe primul plan, a unor reprezentanti notorii ai acestuia.
Daca la carma tarii au putut sta un membru marcant al C.C. al P.C.R. si apoi un secretar adjunct al B.O.B. din Universitatea Bucuresti, daca in Parlamentul Romaniei au fost si sunt atatia fosti tovarasi mari, daca fostii ziaristi care otraveau constiintele in „Scanteia” au devenit mari editorialisti sau comentatori politici T.V., inseamna ca reflexul de respingere nu a functionat deloc.
De ce ?
Din cauza unui mare si trist adevar: n-aveam memorie!
Ce bine ar fi fost daca ne-am fi inspirat de la poporul evreu si am fi aratat mai mult si mai bine tineretului nostru dar si altor popoare ce teribila barbarie au indurat Romania si romanii!
Poate s-ar fi deschis multi ochi. Un mare muzeu al terorii comuniste s-ar fi impus la Bucuresti.
Un al doilea memorial, in afara de cel de la Sighet, asezat mai in centrul tarii, la Ramnicul Sarat sau la Aiud, locuri de chin la fel de sinistre ca Sighetul, ar fi fost usor vizitabil.
Un mare monument al victimelor terorii comuniste, inalt de zeci de metri, ar fi trebuit plasat in plin centrul Capitalei.
Dar ascensoarele fabricate in Romania nu au memorie!
