De-a lungul timpului am comentat reflectii ale oamenilor de cultura, cu nume ce stralucesc prin veacuri, ca adevarata implinire a vietii sale omul nu si-o poate afla decat in sine insusi. Fireste, prin natura sa omul este o fiinta sociala, nu trebuie sa traiasca insingurat, ci impreuna cu semenii, dar sa nu se lase prins de gloata zgomotoasa a societatii, ca sa aiba si o viata proprie, interioara. Eu nu dispretuiesc, nu socotesc un pacat placerile trupesti, caci acestea sunt naturale, normale si tin de viata noastra biologica, fiziologica – insa omul trebuie sa aiba si o viata spirituala: in sens etic, estetic, al cunoasterii prin propria gandire. In „Aforisme asupra intelepciunii in viata”, Schopenhauer (filosof german, 1788-1860) noteaza despre armonia pe care trebuie sa o avem cu noi insine: Dar indeobste nimeni nu poate sta in armonie deplina decat numai cu sine insusi, nici cu prietenul sau, nici cu iubita sa, caci deosebirile individualitatii si ale dispozitiei produc totdeauna o disonanta fie cat de mica. Daca ai o individualitate inalta si bogata – spune Schopenhauer -, atunci te afli in situatia cea mai fericita ce este cu putinta in aceasta lume.
Pe multi dintre noi, ceea ce ne face sa mergem in turma – dupa un cuvant al lui Seneca – este goliciunea noastra interioara – si atunci devenim, cum spune Schopenhauer, acea plebe a omenirii care se imbulzeste pretutindeni cu gramada, cu jivinele si este gata sa se apuce de toate, fara alegere, pentru a scapa de urat (adica de pustia din noi insine, dupa un cuvant din vechile cazanii). Retragerea in noi insine, cum spun inteleptii lumii, nu inseamna egoism, izolare, ci a avea o viata proprie, inlauntrul nostru, unde sa ne adunam „comori de ceruri”, cum spune, metaforic, religia crestina, adica sa ai bogatii de suflet, ce nu se vestejesc.
