Hotararile luate prin Tratatul de la Trianon au nemultumit profund conducerea de la Budapesta, care a cautat tot timpul si pe diferite cai, sa provoace revocarea sau revizuirea acestuia, spre a recupera partial daca nu total teritoriile pierdute. Printre masurile intreprinse in acest scop, guvernul de la Budapesta solicita si obtine o alianta cu Germania, dupa venirea la putere a partidului National Socialist, condus de Adolf Hitler, de la care spera sa primeasca sprijin in obtinerea teritoriilor revendicate.
In Iulie 1940, oameni politici romani, din toate partidele si fractiunile, inclusiv cei care sustineau dictatura carlista, s-au intrunit in casa lui Constantin Bratianu – seful uneia din cele trei grupari liberale – si, la propunerea lui Iuliu Maniu, s-au obligat, pe cuvant de onoare, sa nu participe la nici un fel de discutii, tratative sau conferinte cu reprezentantii guvernului maghiar, privind problema Ardealului, chiar daca acolo nu era vorba de obligatii ci numai de comentarii principiale asupra problemei discutate.
Argumentul lui Iuliu Maniu era ca guvernul de la Budapesta se straduieste sa angajeze cu guvernul roman discutii principiale, chiar daca, in urma acestor convorbiri nu vor obtine rezultate practice.
Guvernul maghiar ar fi foarte multumit si numai cu un rezultat negativ, caci angajarea unor asemenea discutii ar reprezenta implicit recunoasterea de catre Romania ca ar exista un conflict, cu obiective teritoriale, ramas nedecis. Daca guvernul maghiar pretinde teritorii de la noi, nu are decat sa incerce sa le ia cu forta a sustinut Iuliu Maniu. Afirmatiile sale se bazau pe faptul ca Adolf Hitler nu ar fi tolerat un conflict intre cele doua state, considerate satelite ale Germaniei, situatie cunoscuta de altfel si de guvernul maghiar. Fuhrer-ul a promis insa, ca va interveni, in calitate de mediator, in ipoteza recunoasterii unui conflict. De aceea nu trebuie acordat nici un prilej Ungariei si lui Hitler de a angaja arbitraj asupra unei dispute teritoriale.
Toti cei prezenti, de la Dinu Bratianu pana la Valer Pop, s-au declarat de acord cu acest punct de vedere, declarand ca vor refuza orice discutii, inclusiv orice misiune li se va propune din partea Regelui.
Carol al II-lea a acceptat insa sa participe la discutii pe aceasta tema, declarand demagogic ca nu va ceda nici o brazda de pamant – si, din inconstienta, ori dintr-o pornire condamnabila de a fi pe placul germanilor, a dispus formarea unei delegatii, in care a intrat si Valer Pop, in ciuda angjamentului solemn luat la amintita consfatuire.
Tratativele dintre delegatiile Romaniei si Ungariei s-au purtat, dupa cum se stie, la Turnu Severin, fara a duce la vreun rezultat acceptat de cele doua parti. Dar conflictul a fost adus la cunostinta cancelariilor de la Berlin si de la Roma.
Hitler a decis invitarea la Salzburg a reprezentantilor guvernelor Romaniei/Prim ministru Gigurtu, ministru de Externe M. Manoilescu/si Ungariei, carora le-a cerut o aplanare pe cale pasnica, neadmitand un conflict armat intre cele doua state, satelite Germaniei.
Intalnirea de la Salzburg nu a fost destinata presei. De aceea, la 30 august 1940, prin surprindere, s-a dat publicitatii o stire conform careia guvernul Romaniei este invitat la o conferinta, la Viena, condusa de Ribbentrop si Ciano. Acolo s-a cerut imperativ lui M. Manoilescu sa declare daca accepta ori ba arbitrajul asupra conflictului maghiaro-roman, arbitraj care presupunea acceptarea neconditionata a deciziei arbitrilor.
La Salzburg, Ribbentrop i-a zis, expresis verbis, lui. M. Manoilescu, care incerca sa refuze arbitrajul, sa accepte aceasta solutie, amintindu-i, pe un ton amenintator, ca Fuhrerul este informat asupra demersurilor lui Grigore Gafencu, la Moscova, si ca va considera refuzul drept un gest ostil. Totusi, a adaugat el, guvernul Romaniei este liber sa accepte sau nu arbitrajul.
Fata de cele comunicate lui M. Manoilescu la Viena, la data de 30 august 1940 are loc primul Consiliu de Coroana unde s-a pus in discutie numai competenta, adica acceptarea arbitrajului, nu si a sentintei ce urma a fi pronuntata de arbitri.
Contra acceptarii arbitrajului au votat Ion Mihalache, C. Angelescu, Silviu Dragomir, Mitropolitii D. Balan de la Sibiu si A. Niculescu de la Blaj, precum si Mihai Popovici. De notot ca Iuliu Maniu nu a participat la acest Consiliu de Coroana, deoarece invitatia la acest Consiliu i-a parvenit mai tarziu. Toti ceilalti, adica membrii guvernului, apoi A.C. Cuza, preotul D. Mota, tatal si fratele lui Corneliu Codreanu, inclusiv Al. Vaida Voievod, au votat pentru acceptarea judecatii de arbitraj.
A urmat apoi sentinta arbitrilor, asupra conflictului romano-maghiar, declansat de acestia din urma asupra Ardealului, impusa de Hitler, care pretindea sa nu admita instabilitate intre satelitii din zona sa de influenta. Sentinta a fost numita mai tarziu, Dictatul de la Viena, prin care s-a atribuit Ungariei partea de nord a Ardealului.
Este adevarat ca M. Manoilescu a incercat sa refuze oferta. La aceasta atitudine Ribbentrop a luat imediat pozitie, declarand ca, odata acceptata competenta arbitrilor, din punct de vedere juridic, refuzul nu mai poate fi acceptat, iar din punct de vedere politic, Hitler va considera un asemenea refuz drept un act dusmanos din partea Romaniei.
La Bucuresti, un al doilea Consiliu de Coroana, tinut in ziua de 31 august 1940, nu avea altceva de facut decat sa ia la cunostinta sentinta de la Viena. Totusi, Iuliu Maniu, care de data aceasta a participat si el la Consiliu, a tinut un aspru rechizitoriu asupra intregii domnii a Regelui Carol II, terminata, dupa o suita de esecuri pe toata linia, cu o adevarata catastrofa nationala. Maniu a protestat energic si hotarat impotriva procedurii adoptate, negand competenta Consiliului de Coroana, a Regelui si guvernului sau de a precupeti integritatea tarii si de a revizui hotararile Adunarii Nationale de la Alba Iulia.
Un comunicat neoficial a aparut in presa timpului, in care se arata ca guvernul Romaniei a fost nevoit sa cedeze, datorita unui ultimatum german. La numai cateva ore, mai exact la ora 10, in ziua de 1 septembrie, la interventia insistenta a lui Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti, care a cerut dezmintirea informatiei conform careia Germania ar fi dat un ultimatum, guvernul roman a fost nevoit sa rectifice, dand un contra-comunicat oficial, aparut insa in numai cateva editii de capitala ale unor ziare menite a satisface cerintelor guvernelor de la Berlin si de la Roma.
Imediat dupa cedare/Dictatul de la Viena din 30 august 1940/Carol II l-a invitat pe Iuliu Maniu, oferindu-i o audienta, in cursul careia dorea, probabil, sa-i ofere formarea guvernului. Inca dupa primele schimburi de pareri, constatand opiniile lui Iuliu Maniu, legate de recentele evenimente, Regele renunta la a-i oferi sefia unui nou guvern, indreptand discutia asupra evenimentelor ce vor urma in viitorul apropiat. Regele si-a exprimat parerea ca, acum, dupa ce a acceptat arbitrajul germano-italian, atat frontierele tarii, cat si tronul sunt asigurate si garantate.
…In teorie asa s-ar parea – a replicat Iuliu Maniu, ironic – dar in realitate si de obicei nu asa se intampla. Aceasta parere mi-a sugerat-o insusi Hitler, prin procedeele sale. Intai si-a creat o armata, nesocotind oprelistea tratatelor, apoi a ocupat Saargebeit-ul, a incorporat in Reich Austria, a rapit Sudetii de la Cehoslovacia, de fiecare data declarand solemn ca acum este satisfacut…, ca nimic nu va mai pretinde… ca nu va mai intreprinde nimic…, pentru ca putin dupa aceea sa desparta Cehia de Slovacia si chiar sa dea o parte din Slovacia Ungariei. Au urmat declaratiile de razboi si invadarile din Polonia, Norvegia, Belgia…
Iar acum procedura se repeta cu Romania. Nu stiu pe ce isi intemeiaza Majestatea Voastra siguranta in privinta bunei credinte a lui Hitler, dar eu unul nu am nici o incredere in el, dupa cum, de altfel, de zeci, chiar de sute de ani, politica Germaniei, este hotarat, potrivnica neamului romanesc. Nici Hitler si nici Musolini nu vor respecta integritatea tarii si nu vor putea garanta tronul Majestatii Voastre.
La 14 iulie, Majestatea Voastra ati declarat – chiar in public, ca nu mai doriti sa lucrati cu „oameni politici vechi”. Acum, cu tot regretul, suntem nevoiti sa va comunicam ca noi, oamenii vechi, adica sefii partidelor politice, nu mai dorim si nu voim sa colaboram cu Majestatea Voastra, deoarece nu ne putem lua raspunderea pentru politica Majestatii Voastre, care a dus tara la marginea prapastiei”.
Realizand ca nu va putea obtine acceptul lui Maniu privitor la alcatuirea unui guvern nou si dupa ce a primit un raspuns asemanator si din partea Bratienilor, Regele Carol ll si-a indreptat privirile catre Ion Antonescu, pentru care primise unele sugestii din partea germana, generalul bucurandu-se, de mai multa vreme, de increderea lor.
Generalul Ion Antonescu participase, la inceputul lunii august 1940, alaturi de cativa oameni politici, mai exact Iuliu Maniu, Constantin Bratianu, George Bratianu, Titel Petrescu si Stelian Popescu, la o consfatuire unde cei prezenti si-au luat urmatoarele angajamente:
1. Sa nu primeasca guvernul din mainile Regelui Carol ll,
2. Sa nu cedeze nici o palma de pamant din teritoriul national,
3. Sa revina la vechea orientare politica a Romaniei,
4. Sa inscauneze un regim democratic, constitutional si parlamentar.
La chemarea Regelui, generalul Ion Antonescu, in respect fata de angajamentele luate, refuza oferta de a forma un nou guvern.
La interventia lui Valer Pop se propune insa o solutie de compromis, conform careia Regele nu-l va insarcina pe Ion Antonescu cu formarea guvernului, ci il va investi cu toata puterea spre a conduce statul, prin cedarea unei parti din prerogativele sale regale. Il capo del stato, dupa modelul practicat de Regele Victor Emanuel lll cu Benito Musolini.
„In acest mod, argumenta Valer Pop, generalul Ion Antonescu nu va incalca invoiala sa fata de Iuliu Maniu si ceilalti participanti la consfatuirea amintita, iar Regele Carol ll isi va salva tronul”.
Regele Carol ll si generalul Ion Antonescu au acceptat formula lui Valer Pop, dar fiecare incearca sa castige timp spre a-l inlatura pe celalalt.
Investirea generalului Ion Antonescu cu prerogativele regale a reprezentat, de fapt, o lovitura de stat, deoarece Constitutia nu-i permitea Suveranului sa numeasca un loctiitor, acesta neavand dreptul sa renunte sau sa treaca prerogativele sale unei alte persoane care nu facea parte din Casa Domnitoare.
De fapt, generalul Ion Antonescu incalcase intelegerea avuta cu oamenii politici, mai sus amintita. Fata de aceasta incalcare, Iuliu Maniu declara mai tarziu:
„Am avut cu generalul Ion Antonescu o explicatie mai lunga, la cateva zile dupa ce a preluat puterea. Fara indoiala, generalul Ion Antonescu nu si-a respectat angajamentul luat, nici sub aspect informal si nici in ceea ce priveste fondul sau. Ion Antonescu invoca, pentru a justifica acuzatia de incalcare a angajamentului luat, faptul ca la inceputul lunii septembrie 1940, el a gasit o situatie radical schimbata fata de aceea de la inceputul lunii august a aceluiasi an, preluand o mostenire extrem de grea de la Carol ll. Este adevarat, se scuza Ion Antonescu, am luat puterea din mainile Regelui Carol ll, deci formal am contravenit angajamentului luat, dar dupa cateva zile am procedat in asa fel incat Regele Carol ll a trebuit sa abdice si sa plece din tara, deci in fond ne-am atins tinta.
… In ceea ce priveste cedarea de teritorii, Ion Antonescu amintea ca la 6 septembrie operatiunile militare de cedare erau in plina desfasurare, iar un razboi cu Ungaria pe aceasta tema nu era posibil. Dar chiar daca m-as fi decis la asa ceva, aveam de infruntat dusmania fatisa a Germaniei si a Italiei, ceea ce nu facea altceva decat sa pecetluiasca degringolada care era in toi.
In privinta revenirii la vechiul regim, in materie interna, generalul Ion Antonescu s-a declarat gata sa colaboreze cu toate partidele si fractiunile politice, iar cu timpul chiar sa reintroduca regimul parlamentar, ba mai mult, sa cedeze locul altuia sau altora”.
Partidul National Taranesc, aflat in ilegalitate, nu a colaborat cu generalul, in ciuda faptului ca s-a admis sa fie numiti, in functii tehnice si administrative, membri ai PNT, fapt care insa nu a reprezentat o colaborare si cu atat mai putin o impartasire a raspunderii politice a generalului Ion Antonescu.
Iuliu Maniu i-a explicat generalului Ion Antonescu greselile care-l fac sa fie in permanenta asezat pe un butoi de pulbere care poate exploda in orice moment:
Situarea alaturi de Germania hitlerista, in materie de politica externa si renuntarea la traditionalele legaturi cu democratiile occidentale este o eroare, deoarece interesele germane nu converg nici catre o Romanie si nici catre o Ungarie Mare, primordiale fiind cele ale momentului in care se afla statul condus de Fuhrer. Unirea provinciilor romanesti a fost posibila datorita Aliatilor din primul Razboi mondial, iar parasirea acestora reprezinta acum un act imoral.
Au existat, asadar, oameni politici, patrioti adevarati, care au condamnat cu vehementa cedarile de teritorii fara a li se opune o rezistenta armata. Printre acestia cel mai de seama este Iuliu Maniu, a carui atitudine demna s-a manifestat, in Consiliul de Coroana, in mod vehement impotriva cedarii dicatate la Viena:
…Ardealul ni se poate lua cu forta, caci pe urma tot cu forta il vom recuceri. Dar nu renuntam la el de buna voie, aceasta reprezentand un act de lasitate, un act dezonorant, o dementa politica… Nu sta in competenta Consiliului de Coroana a Regelui si a guvernului sau de a precupeti integritatea tarii si de a revizui hotararile Adunarii Nationale de la Alba Iulia.
