Oamenii obisnuiti si chiar moralistii considera virtutiile ca pe niste norme, porunci morale. (In latina, virtus-virtutis inseamna o insusire a caracterului care exprima urmarirea statornica a binelui moral, respectarea normelor, a principiilor etice). Herzen (filosof si scriitor rus, 1812–1870) sustine insa o alta conceptie despre virtute, pe care eu o impartasesc intru totul. Filosoful spune ca virtutea nu este o indatorire, o norma, o porunca impusa din afara fiintei noastre, caci atunci nu poate fi iubita, pretuita in sine – fiindca astfel trebuie sa faci sacrificii pentru ea, si te supui ei din calcul, din inte-res, asteptand o rasplata, adica o fericire inferioara. Vir-tutea este in sine insasi o fericire, spune Herzen.
si ma gandeam… Adesea, virtutea este inselatoare la ipocritii evlaviosi, care se impodobesc cu merite false. trambitand ca ei implinesc porunci morale, religioase indeosebi si ca, prin acestea, ei sunt plini de virtuti. E falsitate cel mai des intalnita, atat la propovaduitorii religiilor cat si la multi dintre credinciosii acestora. si atunci, i-au cerut memoriei mele sa scoata din "fisele" sale cateva care sa sustina conceptia lui Herzen – in sensul ca virtutea nu este implinirea unor prescriptii, porunci morale, din calcul, din interese (pentru multi virtutile sunt si un camuflaj al viciilor!), ci acesta este o scanteie, un dar divin care ne inobileaza viata. si memoria mi-a oferit doua maxime din poetii latini, care pot ilustra conceptia despre virtute a filosofului rus. Iata ce spune Virgilius: "Lacum virtus habet inter astra – Virtutea isi are salasul printre astre". Intr-adevar, virtutea, adica trasaturile frumoase de caracter, este un dar celest. Iar acest dar, pe care-l dobandim noi insine, venind dintre astre, ne infasoara fiinta ca un vesmant curat, alb, cum spune Horatiu: "Ma infasor cu virtutea mea". O zei, ce cugetare frumoasa, plina de gingasie!