As vrea ca soarta sa ma tina mai degraba pe campul ei de lupta, decat in poala ei! Ce dorinta inteleapta!
Aceste cuvinte sunt ale lui Attalus (dascalul intru filosofie stoica al lui Seneca, citate de discipolul sau in „Scrisori catre Luciliu”, scrisoarea 68). Toti ne dorim ca soarta, divinitatea in care credem, sa fie blande, bune cu noi, sa ne dea in palma bunatati ca la niste cersetori, ca la milogi, si, cum spune Attalus, soarta sa ne tina in palma ei, ca o bunicuta, ca o mamicuta. Ba mai mult, iata ce mai spune Attalus in legatura cu ceea ce asteptam noi de la soarta, si care ne coboara cu totul din spita noastra omeneasca: Vazut-ai vreodata un caine care cauta sa apuce, stand cu gura cascata, o bucata de paine sau de carne aruncate de stapanul sau? Tot ce primeste inghite nemestecat, dintr-o data, si sta mereu cu gura cascata, doar de-o mai primi ceva. Asa si noi: stam in asteptare si tot ce soarta ne azvarle inghitim pe data (…) atinandu-ne nemiscati la alta prada. Si ma gandeam… Ce trist, ce nedemn pentru multi dintre noi, care asteptam de la soarta, si mai ales de la Dumnezeul caruia i ne inchinam, doar daruri cersetoresti (da-mi, Doamne, miluieste-ma, milostiveste-te spre mine!). Dar cat de frumoasa este soarta pentru acei dintre noi care doresc ca aceasta sa-i tina pe campul ei de lupta si sa-si impodobeasca astfel viata cu fapte de vitejie in rostul, in nemurirea lor! Cred ca numai astfel spiritul nostru poate deveni liber si se poate lua pe sine insusi in primire. Altfel, vom fi robi, sclavi ai propriei noastre vieti, goi la suflet, caci tot ce ne vine dinafara ne saraceste inlauntru.
