Cum au persecutat comuniștii familia lui Ilie Lazăr

O scrisoare păstrată în arhiva familiei lui Ilie Lazăr dezvăluie în toată hidoșenia ei teroarea bolșevică îndreptată împotriva unor oameni fără nicio vină.

Articolul despre Ilie Lazăr, eroul care a eliberat Bucovina în anul 1918, publicat în ediția trecută a RL Weekend Plus a stârnit reacții vii. La redacție am primit numeroase semne de apreciere față de memoria lui Ilie Lazăr, unul dintre cei mai fideli prieteni ai lui Iuliu Maniu, lider al PNȚ, apărător al democrației și deținut politic în perioada comunistă.

Nepotul lui Ilie Lazăr, Ion-­Andrei Gherasim, care este director executiv al Fundației Corneliu Coposu, ne-a pus la dispoziție o altă scrisoare, din arhiva sa personală. Acest text, spre deosebire de cel precedent, nu documentează un moment de glorie, ci persecuțiile la care bolșevicii i-au supus pe membrii familiei lui Ilie Lazăr. Vom reproduce integral acest valoros document istoric. Pentru cititorii „României libere“ care au ratat ediția trecută, facem o scurtă trecere în revistă a activității lui Ilie Lazăr.

El era descendentul a două familii din mica nobilime maramureșeană. Tatăl său făcea parte din familia Lazăr de Pucăreț, iar mama sa din familia Ivașcu din Apșa de Jos, din Maramureșul de dincolo de Tisa. Bunicul său, Vasile Lazăr, a fost protopop greco-catolic al Sighetului. Ilie Lazăr a devenit doctor în Drept și a activat în cadrul Partidului Național Român, care a devenit apoi PNȚ.

În timpul Primului Război Mondial, Ilie Lazăr a fost încorporat în Armata Imperială și Regală Austro-Ungară, unde a primit rangul de ofițer. În anul 1918, s-a hotărât, împreună cu întreaga companie pe care o comanda și care era formată din români bănățeni, să dezerteze și să se înroleze în Armata Regală Română. Ilie Lazăr se afla în Transnistria. A trecut Nistrul, dar a ajuns în Bucovina, unde a eliberat Cernăuțiul, terorizat de ucraineni. A plecat apoi spre casă, iar în fruntea unei trupe de moldoveni, a luptat pentru a elibera Sighetul, ocupat, de asemenea, de ucraineni. A fost ales deputat în Adunarea Națională care a votat, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Unirea Transilvaniei cu România.

Ilie Lazăr nu dispunea doar de o minte sclipitoare și de un caracter integru, ci și de o forță fizică impresionantă. De aceea, mai în glumă, mai în serios, el i-a servit drept gardă de corp bunului său prieten Iuliu Maniu.

Din 1923, a devenit deputat din partea PNȚ. S-a remarcat prin talentul oratoric și prin capacitățile organizatorice, care l-au propulsat în fruntea organizației muncitorești a PNȚ.

În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, a fost arestat de dictatorul Ion Antonescu. În anul 1946, a fost arestat vreme de șapte luni, de către comuniști, care doreau să îl împiedice să participe la alegerile falsificate din acel an. Pentru că era în închisoare, maramureșenii nu l-au putut alege deputat pe Ilie Lazăr, așa că au ales-o pe soția sa, Maria.

În 1947, în contextul înscenării de la Tămădău, Ilie Lazăr este din nou arestat. În 12 noiembrie 1947, el a fost condamnat la 12 ani de temniță, cinci ani de degradare civică și confiscarea averii. Eliberat din închisoare în anul 1964, Ilie Lazăr a constatat că a trecut dintr-o temniță cu zidurile văzute într-una cu zidurile nevăzute. Scrisoarea pe care o redăm arată tragedia familiei sale. Intertitlurile aparțin redacției.

Cea mai îngrozitoare mizerie

„Făcând parte din conducerea Partidului Național Țărănesc, am fost implicat în cele două procese, «Sumanele Negre» și «Procesul Maniu», înscenate acestui partid, și privat de libertate timp de aproape 18 ani.

Revenit după ispășirea acestei condamnări, mi-am găsit familia în cea mai îngrozitoare mizerie, într-o pivniță în orașul Cluj.

Îngrozit de tot ce am aflat și de starea celor trei generații de femei (soția, soacra și fiica), mi-am socotit de elementară datorie să fac tot ce omenește este posibil ca să le schimb această viață îngrozitoare.

În primul rând, m-am deplasat la București, încercând să iau contact cu cei în drept pentru a-mi reda toate drepturile la care mă socoteam îndreptățit. Primul cu care am luat contact a fost dl Grigore Geamănu, secretar al Consiliului de Stat. L-am rugat să predea d-lui I. Gh. Maurer (n.r. – prim-ministrul României) o cerere a mea, în care solicitam buletin de București, unde am trăit ca avocat înregistrat în Baroul Ilfov și fiind pe urmă deputat, începând cu anul 1923, în câteva legislații.

În acea cerere arătam d-lui Maurer că am fost despoiat, atât eu, cât și întreaga mea familie, de tot ce am avut, că nu am nici o posibilitate de existență, că fiica mea a fost exmatriculată din universitate. Ca încheiere, am rugat pe dl prim-ministru, să dispună la repararea acestei nedreptăți.

Dl Geamănu a subliniat cu creion roșu primele trei puncte (buletin de Bucu­rești -­ unde am trăit 30 de ani și de unde am fost și arestat, spațiu locativ și reprimirea fiicei mele în universitate, de unde a fost exmatriculată înainte cu 15 ani). Dl Geamănu mi-a spus: «Acestea le fac eu pentru dl Ilie Lazăr, îl rog pe tov. ministru al Instrucțiunii în prima zi de lucru cu mine, să repare chestiunea fiicei d-voastră». I-am răspuns: «Acestea sunt cele trei chestiuni mai importante, așa că vă mulțumesc și nu mai cred că este necesar să-l deranjez personal pe dl Maurer, cu care altă dată eram în destul de bune raporturi, fiind sub regimul antonescian împreună în lagărul de la Târgu-Jiu».

Am plecat satisfăcut de primirea la dl Geamănu și m-am reîntors la familie în Cluj.

Peste trei luni am primit scrisoare recomandată de la Consiliul de Stat, în care mi se comunica: «Consiliul de Stat nu aprobă buletin de spațiu în București» și mă îndruma la Cluj, unde îmi este familia și unde pot să mă stabilesc. În urma acestui refuz, am căutat să iau contact cu autoritățile locale competente, dar timp de un an și jumătate a fost zadarnic. Văzând că mereu mă amână cei care cu puțină bunăvoință ar fi putut să-mi scoată familia din pivnița în care au trăit ultimii 9 ani, m-am adresat d-lui rector al Universității, Constantin Daicoviciu, în două audiențe ce mi-a acordat. Nici în urma acestei intervenții n-am putut obține nimic, iar a treia audiență dl rector mi-a refuzat-o.“

Șicane bolșevice

„La un moment dat, mi s-a comunicat că pleacă o familie de evrei dintr-o locuință cu două camere. Interesându-mă, mi se comunică, printr-un medic cunoscut cu funcționarul care conducea acest serviciu la Sfatul Popular, că «pot fi asigurat 99% că voi obține această locuință». Văzând că 3 luni au trecut și tot nu-mi rezolvă cererea, solicit audiență la președintele Sfatului.

Acesta, spre surprinderea mea, mă primește într-o sală mare de consiliu, de față fiind opt domni, într-un fel de ședință… Îi mulțumesc d-lui președinte al Sfatului că m-a primit și că mă prezintă și celorlalți domni din Consiliu. Le arăt foarte sumar situația mea și a familiei mele și le solicit aprobarea acelei locuințe din curte. La această cerere a mea mi se răspunde: «Această locuință nu se poate aproba, deoarece dl Bergheanu a intervenit pentru doamna Goga».

Caut imediat legătura prin cineva cu doamna Goga. Îl găsesc pe dr. Luca Mircea, căsătorit cu fiica grădinarului doamnei Goga de la Ciucea, rugându-l să vorbească cu doamna, ca să renunțe la această locuință din curte, deoarece doamna nu cred că are nevoie, stând mereu la Ciucea, și nici nu cred că îi convine.

Ca să poată acest domn doctor, fin al doamnei Goga, obține o locuință spațioasă, și cum această locuință din curte d-lui doctor nu-i convine, au fost evacuate două familii din Piața Mihai Viteazul, unde s-a mutat acest tânăr doctor, finul doamnei Goga, numai cu soția, fără copii, și unde i s-a rezervat o locuință confortabilă și doamnei Goga, când se deplasează de la Ciucea la Cluj.

După această lovitură, am primit vizita doamnei și fiicei lui Ion Agârbiceanu, oferindu-ne, îmi spunea «fără chirie», locuința unui domn colonel pensionar, care urma să se mute la Sibiu. Această locuință (o cameră, bucătărie și verandă) ne convine și căutăm să facem toate formalitățile ca locatarul să plece și să ni se aprobe nouă această locuință. Doamna Agârbiceanu ne asigură de folosirea exclusivă a podului și pivniței.

Facem cu doamna, prin Notariatul de Stat, toate formalitățile în scris, ca pe urmă să mi se comunice o mulțime de chestiuni și revenirea asupra folosirii podului și pivniței, iar un domn Udrea de la Sfatul Popular spune că «această locuință nu mi se poate aproba, deoarece Sfatul intenționează să facă un muzeu memorial».

Văzând aceste mizerii, comunic în scris Sfatului Popular că renunț la această locuință, deși această locuință de 32 mp ne convenea. Ulterior am aflat că această locuință nu s-a transformat în muzeu, ci s-a dat altcuiva.

După acest calvar, mi s-a dat pentru 4 persoane un spațiu de 29 mp într-un bloc. Mobila ce am avut la București, în str. Poștei nr. 2, și înainte în strada Avram Iancu, deși a fost dată soției mele, ne-a fost furată după arestarea mea și deportarea familiei mele. La fel, și vatra strămoșească a familiei soacrei mele, Pop de Copalnic-­Mănăștur, căsătorită cu fiul de țăran din județul Făgăraș, ne-a fost luată. Întreaga mea familie a fost evacuată și deportată, mai întâi la Turda, pe urmă într-o comună din Făgăraș.“

Josnicia comunistă

„Aici au trăit în cea mai îngrozitoare mizerie și în torturi. Mă îngrozesc când aflu amănunte de necrezut. În urma loviturilor, socrul meu, dr. Gheorghe Urdea, pensionar, fiu de țăran de omenie și cu sentimente umanitariste binecunoscute, a fost găsit mort într-o fântână, iar fiul lui, Vasile Urdea, cu calități intelectuale și sufletești și cu o pregătire excepțională (matematician, astronom, mecanic și avocat, cu studii la Cluj și Viena), moare în deportare. Fiul acestuia, Radu Urdea, exmatriculat și el, ca și fiica mea, din universitate, azi este muncitor necalificat într-o fabrică. A fost exmatriculat pentru motivul: «E fiul unui ofițer fascist», ori tatăl acestui tânăr a fost nevoit să rămână, după verdictul de la Viena, în Ardealul de Nord, fiindcă în calitate de locotenent de rezervă, când s-a aflat de cedarea Ardealului, și când Armata Română se retrăgea, a intrat într-un local public din Cluj (cofetăria Lajda) dând jos și călcând în pi­cioare tabloul regelui Carol al II-lea. Fapt pentru care, colegii ofițeri din unitatea lui l-au amenințat că imediat ce vor trece Feleacul îl curăță. Ce să mai înșir toate insultele, calomniile și minciunile ce s-au debitat contra mea. Eu le-am ispășit în cei 13 ani de temniță grea și 5 ani de condamnare administrativă, cu resemnare, convins fiind că odată adevărul va ieși la suprafață.

Ce să mai înșir loviturile suferite din partea celor mai apropiați ai mei din Maramureș. Fratelui meu, dr. Vasile Lazăr, un desăvârșit caracter și român democrat convins, funcționar de elită cum n-a fost asemănător în tot Maramureșul, i s-a demolat o modestă căsuță de pe vatra părintească, fiindcă «nu se găsea alt material pentru construirea cooperativei din sat».

Toți sătenii au stat îngroziți văzând această faptă pusă la cale de niște ­indivizi­ străini de neam, anume veniți de la Sighet.

După această introducere, intenționez a arăta câteva din faptele și trecutul meu și al familiei mele, ca să se vadă că aș fi fost îndreptățit la o viață mai omenească decât la tratamentul și privațiunile ce mi s-au aplicat.

Cluj, la 15 noiembrie 1967

dr. Ilie Lazăr“.