Se pare ca, pana nu de mult, in Europa a existat un singur partid cu numele de conservator. Ma refer evident la Partidul Conservator din Marea Britanie, un partid cu o istorie glorioasa de mai multe veacuri, in care se inscriu o seama de nume ilustre, printre acestea numarandu-se lord Beaconsfield (Benjamin Disraeli), lord Salisbury, fauritorii marelui imperiu colonial britanic, sir Winston Churchill, omul-forte al Angliei in cel de-al doilea razboi mondial, iar in trecutul foarte apropiat Margaret Thatcher, supranumita si „Doamna de fier”. Partidul Conservator a reprezentat si mai reprezinta, adaptandu-se in acelasi timp prefacerilor economico-sociale de-a lungul vremii, interesele nobilimii, ale proprietarilor marilor domenii si castele, aparand in acelasi timp traditiile seculare ale englezilor. Acestea au fost respectate, de-a lungul veacurilor atat de catre liberali, reprezentantii in primul rand ai burgheziei, tot mai puternica in contextul revolutiei industriale, fiind principalii adversari politici ai conservatorilor pana dupa primul razboi mondial, dar si de catre Partidul Laburist, un efect al revolutiei industriale, un partid nascut din miscarea sindicala, in urma cresterii ponderii muncitorilor in viata economico-sociala engleza, un partid de nuanta social-democrata, fara a avea insa nimic comun cu marxismul, un partid care, pe masura scaderii influentei in viata politica britanica a liberalilor (in prezent un partid de mana a doua), a devenit principalul adversar al conservatorilor. Laburistii au ajuns un redutabil adversar al conservatorilor incepand cu anii '20 ai secolului trecut, odata cu preluarea puterii in stat de catre James Ramsay Macdonald (1924, 1929-1935). In timpul alternativei la guvernare conservatori-laburisti din ultimul veac, nici acestia din urma nu au fracturat vechile traditii, implantate adanc in societatea britanica de catre conservatori. Azi, intr-o perioada cand laburistii lui Tony Blair guverneaza Regatul Unit al Marii Britanii de peste un deceniu, unele traditii au ajuns chiar anacronice pentru un stat care este un vechi si puternic partener in cadrul Uniunii Europene. Englezii au inca propriile unitati de masura, iar sistemul monetar nu este cel zecimal. Dar in viata publica britanica mai exista o veche traditie care face cinste englezilor. Din tata-n fiu, de la o generatie la alta, englezii raman fideli optiunii politice a strabunilor lor si doctrinei incat nu exista ceea ce in actualul limbaj dambovitean se numeste „traseism politic”.
Si in Romania a existat in trecut un partid politic conservator care, ca si in Anglia, a reprezentat in primul rand interesele boierimii, pe cele ale latifundiarilor si care, la randul sau, a dat tarii oameni politici de frunte: Lascar Catargiu, generalul George Manu (dupa retragerea sa din armata), Gh.Gr. Cantacuzino, Nicolae Filipescu, P.P. Carp, Titu Maiorescu s.a. Dintre personalitatile de marca ale Partidului Conservator din Romania doar Alexandru Marghiloman a avut un sfarsit rusinos, nu pentru ca ar fi trecut dintr-un partid intr-altul, ci datorita faptului ca in calitate de presedinte al conservatorilor si de prim-ministru al tarii a devenit o unealta docila a ocupantilor germani in timpul razboiului de intregire a Romaniei (1916-1918).
Curand, dupa sfarsitul primului razboi mondial, Partidul Conservator a disparut de pe arena politica romaneasca, pierzandu-si baza economico-sociala, in urma marilor reforme ale liberalilor lui Ionel Bratianu: improprietarirea taranilor si introducerea votului universal. In acest nou context a aparut un nou partid, plasat la stanga liberalilor, anume cel nationalist-taranesc, condus de Iuliu Maniu si Ion Mihalache, ambii ca si multi alti fruntasi ai acestuia murind in temnitele de exterminare ale regimului totalitar comunist, instalat in Romania, dupa 23 august 1944, de catre armata sovietica de ocupatie, la ordinele lui Stalin.
Nu de mult (data nu merita sa fie retinuta) a reaparut in Romania o parodie de partid ce-si spune conservator avand in frunte un individ care in timpul regimului comunist a avut un rol important la firmele romanesti, Crescent si Dunarea, cu sediul in strainatate si prin care statul roman, dupa unele surse Securitatea, facea comert, mai ales cu tari din lumea a treia. Individul presedinte, pana la proba contrara, ar fi fost un vechi colaborator al Securitatii, cu numele de cod „Felix”, dupa cum sustine Colegiul CNSAS. Brusc, dupa rasturnarea dictaturii comuniste a lui Ceausescu, actualul presedinte al falsului „partid conservator” a devenit un om foarte bogat, si este, inca mai de mult, patronul unui trust media. Cum in Romania „postdecembrista” este cunoscut ca un salariat obisnuit sau liber-profesionist, daca ajunge deputat sau senator, dupa o singura legislatura iese „om de afaceri”, iar, daca este deja „om de afaceri”, averea creste prin politica in progresie geometrica, „individul” a creat, inca in anii '90 ai secolului trecut, un partid de buzunar, denumit „umanist” pe care alegatorii nu l-au bagat in seama pana ce dl Adrian Nastase, inaintea alegerilor din 2004, a facut un troc cu „individul” din fruntea Partidului Umanist: un numar de „umanisti”, nesperat de mare, in zona eligibila, pe lista de candidati ai PSD, in schimbul deschiderii portilor trustului media a „umanistului sef” pentru a face propaganda PSD-ista in campania electorala. „Patronul umanist” a batut palma cu Adrian Nastase caci intr-un fel merg afacerile daca esti in Parlament si altfel cand ramai pe dinafara. Cum socoteala de acasa nu se potriveste intotdeauna cu cea din targ, dupa castigarea alegerilor prezidentiale de catre Traian Basescu, „umanistii” au sarit, fara nici un scrupul, in barca Puterii, obtinand un „minister gras”, adica cel al Economiei si Comertului, secretari de stat pe la altele, prefecti etc. In fine, colac peste pupaza, in cadrul unei sedinte, la decizia „patronului”, „umanistii” au devenit brusc „conservatori”, dar cu un discurs populist, demagogic de stanga, practicand santajul in cadrul guvernarii si racoland, in acelasi timp, pe toti rejectatii din PSD care, pe aceasta cale, a cautat sa-si mai spele imaginea de partid al marilor corupti. Cel mai scandalos caz il reprezinta racolarea lui Dan I. Popescu, fost ministru PSD, sub ancheta Parchetului, si numirea acestuia, nici mai mult nici mai putin, decat presedinte executiv al asa-zisului „partid conservator”. Pana la urma, desi scandalos, cazul DIP si al celorlalti fosti PSD-isti, transformati peste noapte din „social-democrati” in „conservatori”, este explicabil. Ce „conserva” fraudulosii conservatori din Romania de azi? Pastreaza traditii seculare si reprezinta, mai ales, nobilimea ca in Marea Britanie? Sunt urmasii boierilor din Romania secolului al XIX-lea? Nici vorba. Acestia din urma au disparut de mult in temnitele „dictaturii rosii” de care patronul celor care se autoproclama azi „conservatori” in Romania, a profitat din plin. Ca atare pe cine reprezinta si sustine in realitate actualul Partid Conservator din Romania? Pe fostii profitori, colaboratori si securisti ai fostului regim ceausist, ce au patruns cu dibacie, dupa 1989, in viata politica si mai ales in economia romaneasca. Opinia publica trebuie sa stie cine sunt actualii conservatori din Romania. Ar fi o rusine ca numele lor sa fie pus alaturi de Lascar Catargiu, Carp si Titu Maiorescu sau de ilustrele personalitati, intrate in istorie, ale secularului partid conservator din Marea Britanie.
