Moto: Pe piatra care se rostogoleste nu se pune muschiul.
Poate nicaieri in alta parte nu s-ar potrivi mai bine acest proverb: cel ce „se rostogoleste”, care isi schimba vesnic conditia, profesia sau locul, nu va ajunge niciodata sa se integreze in ritmul vietii sociale. Vagabondul nu este capabil sa consolideze locul de care trebuie sa se lege, instinctiv prin forta gregara a colectivitatii.
Fara indoiala, acesta este rezultatul unei constitutii somato-psihice cu totul speciale. Din acest punct de vedere, trebuie deosebite inca de la inceput trei mari categorii de vagabonzi.
Mai intai exista vagabondajul constitutional, caracterizat prin instabilitate, debilitate mintala, chiar imbecilitate. Exista apoi vagabondajul delirant, caracterizat prin fugi mai mult sau mai putin rationale, ca la cei persecutati, de exemplu. Si exista, in fine, vaga bondajul demential sau cu totul patologic, caracterizat prin discordanta, inconsistenta, ca in starile de dementa pura, ca la schizoizi sau altii (L. Valensi).
La baza acestui sindrom social sta substratul organo-fizic: vagabonzii sunt astfel pentru ca nu pot fi altfel.
In ciuda incurabilitatii unui astfel de sindrom de patologie colectiva, cercetatorii au incercat sa dea o definitie acestei stari patologice, pentru a putea justifica intr-o oarecare masura o terapeutica mai mult sau mai putin eficace.
Dupa Baileul, vagabondajul este actiunea sau mai degraba atitudinea sociala a unui om care rataceste la intamplare, in lipsa unei locuinte unde sa gaseasca adapost cotidian: in majoritatea cazurilor, la baza sta o infirmitate mentala.
O asemenea definitie nu include vagabondajul dementului sau pe acela al infirmului; din acest motiv, Joffroy si Dupouy privesc aceasta stare patologica drept „a rataci fara dorinta sau putinta de a se intoarce la un domiciliu fix”, fara a indica totusi caracterul esential de obisnuinta si mai ales de permanenta al vagabondajului.
Conform acestor autori francezi, nu sunt considerati vagabonzi decat cei care nu au posibilitatea de a avea un domiciliu, ca de exemplu alienatii. Vagabonzii sunt oameni fara o ocupatie: traiesc ca parazitii, fara sa munceasca, cersetoria, lenea impingandu-i adesea la comiterea unor infractiuni penale si sociale: vagabondajul este destul de des punctul de plecare al criminalitatii, nu doar al delincventei.
In astfel de stari de delasare si nepasare, instinctul foamei si al placerii sexuale se afirma mai mult decat celelalte. Probabil ca, in virtutea legii compensatiei, date fiind abolirea instinctului gregar, a instinctului sociabilitatii, celelalte instincte ies in evidenta. Prin acest mecanism s-ar putea interpreta in majoritatea cazurilor asasinatele si violurile.
Printre cauzele vagabondajului, in afara de o constitutie somato-psihica speciala, trebuie incriminate si diferitele momente psihologice, ca de exemplu plictiseala, care pune stapanire pe individ si-l determina sa nu mai ramana pe loc, sa devina aventuros, sa plece departe de casa, in ciuda bogatiei. Indoiala si nehotararea pun stapanire pe sufletul unor astfel de indivizi.
In aceasta stare, un numar considerabil de vagabonzi fura, incendiaza, omoara, fiind foarte iritabili, impulsivi si total lipsiti de autocontrol critic asupra propriilor acte. Ideea de crima nu este constienta la acesti vagabonzi si nu stiu cum pot fi considerati, in fond responsabili, deoarece actele lor Ð chiar si crimele Ð sunt nepremeditate. Intreaga lor atitudine sociala este rezultatul nu al vointei, ci al inconstientei, produs al psihicului inferior, si nu al psihicului superior.
Sunt vazuti mereu intr-o stare de regretabila nepasare, hoinarind si mergand fara tel, fara sa gandeasca, in cautarea unei ocazii sau a unei lovituri pe care s-o dea. Asa se explica faptul ca uneori, daca nu aproape intotdeauna, fara vreun motiv, li se intampla sa intreprinda adevarate calatorii. In aceste stari in care toata activitatea psihica este suspendata, vagabonzii par sa fie in voia sortii, animati de resorturi inconstiente. Multi dintre ei pastreaza o vaga constienta si-si dau astfel seama de tot ce au facut in timpul peregrinarilor lor, in ciuda rezistentei lor extrem de reduse, exagerata de lipsa de hrana si mai ales de nesomn.
Vagabondajul poate fi observat foarte de timpuriu la copii, incapabili sa invete o meserie, incapabili sa se lege de un patron, aceasta infirmitate se poate observa si la adult, incapabil sa-si satisfaca serviciul militar.
Fuga maladiva de armata, aceasta fuga patologica si care poate deveni absenta ilegala si dezertare, este consecinta fugilor scolare reiterate, imposibil de stopat.
Fuga militara, in ciuda disciplinei si a vietii in comun bine ordonate, se poate manifesta in cadrul vagabondajului Ð fie cu intermitenta, la intervale mai mici sau mai mari, sub forma de acces impulsiv repetat, in general identice unele cu celelalte, fie in mod continuu, atunci cand fugile sunt aproape permanente.
In cazul din urma, fuga militara e determinata de stari psihopatice foarte diverse si constituie vagabondajul propriu-zis.
Este deci necesar, ca solutie practica, sa se examineze cu grija fiecare caz, sa se consulte dosarul psihologic Ð daca acesta exista Ð, sa se analizeze cauzele, caracterele, circumstantele acestor escapade, sa se aiba in vedere amintirea pe care o pastreaza bolnavul, mobilul actiunii sale, consecintele pe care aceasta fuga le-a avut, fie in armata, fie la scoala. In prezenta unei asemenea analize psihologice si in afara oricarei influente patologice, putem avea dreptul sa aplicam rigorile reglementarilor militare, si mai apoi sanctiunile legii, tuturor acelora care fug.
Numai printr-un examen medico-psihologic se poate aprecia daca este vorba de o fuga voluntara, infaptuita constient, total responsabil de actele sale, sau daca nu este vorba mai degraba de un act impulsiv, inconstient, „care se datoreaza unui sindrom neuropatic sau psihopatic”(Regis).
In general, se poate deosebi un vagabond constient de un vagabond inconstient, deoarece vagabonzii au doua soiuri de calatorii: unele infaptuite fara motiv, fara scop, afara de placerea calatoriei, celelalte infaptuite intr-un scop mai mult sau mai putin determinat, fara a avea un caracter strict patologic.
Cazurile de vagabondaj sunt frecvente nu doar in mediul rural, ci si in mediile urbane.
La tara, cat si in orase, pot fi intalniti tot felul de hoinari fara ocupatie: peste tot sunt vagabonzi. La tara ii poti vedea cu un sac peticit in spinare, vagabondand singuri de-a lungul drumurilor, „muncind putin si cersind mult”, ca sa-si satisfaca, sau mai degraba sa-si potoleasca foamea. Existenta lor trandava le provoaca pofte ciudate si acesti raufacatori, in acelasi timp cersetori si hoti, sunt o amenintare pentru securitatea drumurilor printr-un fel de rautate ascunsa in saracie. In orase sunt totusi ceva mai bine imbracati.
De nenumarate ori acesti nefericiti hoinari, ajungand sa urasca societatea, nu au alta dorinta mai arzatoare decat sa-si satisfaca nevoile in mod impulsiv si devin astfel vagabonzi criminali sau delincventi.
Numarul vagabonzilor, acesti antisociali, acesti nomazi paraziti ai colectivitatii noastre, experti in cersetorie si delincventa, s-a marit foarte mult in contact cu populatiile cele mai diverse si urmare a conditiilor de viata cele mai instabile si cele mai variate. Astfel, delictele de cersetorie si de vagabondaj apar foarte rar unul fara celalalt: exista incontestabil un raport foarte strans intre aceste doua delicte.
Cel mai mare numar de vagabonzi si de cersetori este constituit, fara indoiala, din infirmi, din cei ce apartin unor familii sarace si aflate in mizerie Ð in cea mai neagra mizerie.
Fara indoiala.
In fine, idiotii si dementii, si ei ratacesc inconstient si la intamplare toata viata (Regis), ducandu-si astfel intreaga existenta mizera. Aceste fugi patologice, avand un caracter individual, au loc sub influenta delirului sau a halucinatiilor, rareori sunt impulsive. Vagabondajul, avand un caracter constitutional si social, se afla sub influenta unei stari degenerative impulsive.
Numai fugile panfobice ale alcoolicilor si ambulomania paraliticilor generalizati pot fi considerate, cel mai adesea, drept veritabile impulsuri, unele somnambule, subconstiente si subnezice, altele constiente si instinctive, cu adevarat psiho-motoare.
Vagabondajul impulsiv are mai multe varietati distincte.
La inceput se poate semnala nevoia imperioasa de a merge, de a se deplasa fara incetare, observata la subiecte care abia daca pot fi numiti bolnavi, dezechilibrati.
Acest grup cuprinde hoinarii simpli, lucratorii ratacitori si toti cei carora le place… sa caute de lucru.
Fuga degeneratilor, in special cea a psihastenicilor, are loc sub imperiul unei propensiuni mai mult sau mai putin spontane, de obicei obsesiva, careia subiectii nu-i pot rezista din cauza slabiciunii vointei lor. Criza aparuta adesea dintr-o cauza reala, dar insignifianta, este caracteristica pentru tipul constient, iar amintirea ramane total intacta (Regis).
Este desemnata drept impuls constient fuga psihastenica, mai mult sau mai putin dezechilibrata sau degenerata, in vreme ce fuga cu caracter obsesiv este cunoscuta sub numele de dromomanie. Aceasta denumire s-ar putea aplica, de asemenea, si cazurilor de vagabondaj caracterizate printr-o nevoie permanenta de a se deplasa si de a strabate drumurile, asemenea Jidovului Ratacitor, care, impins de o forta irezistibila, rataceste la nesfarsit, fara a-si putea gasi odihna.
Benon si Froissart fac diferenta totusi intre fuga, care este un stadiu accidental, tranzitoriu, cu acciese, si vagabondaj, stadiul obisnuit al anumitor indivizi.
Dromomania Ð mania de a merge Ð, este un soi de manifestare a constitutiei ciclotimice. Se poate prezenta sub acelasi aspect ca si vagabondajul: atunci cand se manifesta de timpuriu, la varste fragede, in copilarie, sub forma de fuga scolara sau militara, cat, de altfel, si la varsta adulta si chiar si la batranete putem vorbi despre cazurile cele mai tipice descrise de unul dintre cei mai cunoscuti filozofi, J.J. Rousseau.
Pagnier a clasificat fuga in patru mari forme: 1) fuga veritabila, 2) fuga cu implicarea constientului, 3) fuga obsesiva, constienta, insa fara implicarea voluntara ca la neurastenici si 4) vagabondajul veritabil.
Trebuie sa insistam asupra faptului ca multi vagabonzi sunt simulatori de alienari mintale.
Par sa prezinte, in afara de fugi cu caracter ambulatoriu sau dromomaniac, si o mare instabilitate, iritabilitate si agitatie si uneori idei tipic delirante, orgoliu, debilitate mintala, parasociabilitate, daca putem spune asa. Marea lor debilitate intelectuala se caracterizeaza printr-o slabire a memoriei si a judecatii, alaturi de hipertrofia sinelui, caz in care indivizii se cred in sinea lor spirite superioare, motiv pentru care sunt extrem de orgoliosi si vanitosi, in ciuda slabirii vointei si absentei sentimentelor afective. Insa lucrul care decurge direct din starea mintala a vagabonzilor este starea de degenerescenta fizica a lor, care conditioneaza gradul de inferioritate si minima rezistenta la substantele toxice si mai ales la alcool, pe care acesti indivizi le consuma in mod constant. Influenta nefasta a substantelor toxice ii duce la delicte si acte criminale.
In sprijinul acestei afirmatii trebuie sa-l dam exemplu pe Vacher, marele bandit si vagabond care ratacea la nesfarsit, care strabatea regiuni intinse pentru a-si comite abominabilele crime pline de sadism. Cautarea placerii in actul criminal nu este in ultima instanta decat o varianta a unei stari maladive care caracterizeaza vagabonzii, orgoliosi, vanitosi, grandomani, care gasesc placerea in umilire.
