Ovicii din Rozavlea (Maramureș) au fost cea mai numeroasă familie de pitici cunoscută vreodată. Șapte dintre ei au format teatrul ambulant „Liliput”, care, în anii 1920-1930, a cunoscut un succes deosebit, cu turnee în România, Ungaria și Cehia și un repertoriu în idiș, maghiară, română, rusă și germană. În mai 1944, strălucirea trupei apune, familia Ovici fiind deportată la Auschwitz-Birkenau, unde ajung pe mâna temutului Josef Mengele, medicul lagărului, pentru experimente. Se vor număra, însă, printre foarte puținele familii lărgite care au supraviețuit cu toții în lagăr.
Despre povestea celor șapte pitici maramureșeni am mai scris în Aldine. O completăm cu alte două texte: unul despre momentul întâlnirii cu „îngerul morții”, în noaptea sosirii lor la Auschwitz, și altul, despre întâmplări trăite de celebrii liliputani în ultima zi a infernului de la Auschwitz și în drum spre casă, momente redate în volumul În suflet am fost niște uriași, de jurnaliștii israelieni Yehuda Koren și Eilat Negev, autorii cărții. Aici, primul text:
Întâlnirea cu dr. Mengele
„În fiecare vagon stăteau înghesuiți circa optzeci de oameni, cu lucrurile lor sărăcăcioase. Locul era foarte îngust iar oamenii trebuiau să stea ore întregi în picioare. De așezat, se așezeau pe rând, cu schimbul. Piticii se aflau într-o situație specială: din cauza picioarelor slabe, tot drumul li s-a permis să călătorească așezați. Formau o mică insulă printre cei care stăteau în picioare, fiind înghesiuți de aceștia din toate părțile. Abia primeau aer și leșinau adeseori.
Nimeni nu știa unde vor fi duși și cât va dura călătoria. Familiile trebuiau să-și drămuiescă puținele alimente pe care le aveau. […] Unii plângeau, alții se rugau, iar restul îndurau apatici. În vagon era un miros pestilenițal insuportabil. La optzeci de oameni era o singura găleată în care își puteau face necesitățile. Pentru familia Ovici, gura găleții era prea mare, unei femei i s-a făcut însă milă de ei și le-a permis să folosească olița copilului ei.
Trenul oprea des, schimba direcția sau staționa ore în șir gări necunoscute. Oamenii și-au pierdut rapid orice simț al spațiului și timpului. O dată pe zi, se opreau în câmp deschis. Ușile se deschideau și oamenii, sufocați, puteau coborî printre puștile îndreptate spre ei ca să-și facă necesitățile. Înainte, însă, erau atenționați că dacă vreunul dintre ei va încerca să fugă, toți ceilalți din vagon vor fi împușcați. Familia Ovici nu îndrăznea să coboare nici măcar atunci. Au stat trei zile și trei nopți ghemuiți în vagonul îmbâcsit, înfometați, însetați, respirând greu și disperați. La un moment dat, trenul a încetinit și s-a oprit brusc. Ușile s-au deschis într-un zgomot uriaș, vagonul fiind patruns de aerul rece și îmbietător al nopții.
Când s-au oprit în ușa vagonului, au fost orbiți de reflectoare. Pe rampa de sub ei mârâiau câini fioroși, ațâțați de soldații care urlau. În vagon urcau bărbați îmbarăcați în zeghe, ca să-i împingă afară pe cei epuizați sau încremeniți de groază.
– Bagajele lăsați-le aici, o să le primiți mai târziu, li s-a spus în idiș.
Simon Slomovici își cobora protejații din vagon câte unul. Aveau atâtea rânduri de haine pe ei încât abia îi putea ține în brațe. Soldații alergau de-a lungul rampei strigând în germană:
– Gemenii în față! Gemenii să iasă în față! Bărbații în stânga, femeile și copiii în dreapta! Aliniera pe rânduri de câte cinci!
Toată scena era bizară. Simon și băiatul său de nouăsprezece ani, Mordechaj, se uitau neputincioși cum mulțimea de oameni ce cobora din tren o ia cu ei și pe Haja, soția lui Simon, cu cei cinci copii mai mici ai ei. Familia Ovici era împinsă de colo-colo pe rampă. Se țineau unul de altul disperați ca nu cumva să-i despartă cineva. Sara, Lea, Dora și doi copii ai ei au încercat să facă un cerc în jurul lor ca să-i protejeze. Haja Slomovici se tot întorcea să dea de Simon în muțime, dar nu-l vedea nicăieri. Trebuie să-l găsească! Și-a luat inima-n dinți și, foarte hotărâtă, cu copiii de mână trăgându-i după ea, a reușit să se întoarcă la vagon prin marea de oameni care mergea în sens opus. N-a ajuns mai departe, calea i-a fost tăiată de câțiva miltari înarmați. Disperată și la limita leșinului, descoperise că o echipă de soldați tocmai se adunase în jurul familiei Ovici. Nu îi avea la inimă, pentru că ani la rând abia își văzuse soțul, care a lucrat împreună cu liliputanii. Totuși, trăgând de copii, s-a furișat până la ei.
– Dumneata cine ești?, s-a răstit la ea un ofițer
– Suntem din aceeași familie, locuim în același sat, a răspuns Haja hotărâtă.
Ovicii știau ca nu erau rude și că soțul ei era doar șoferul și ajutorul lor, dar au stat liniștiți, fără să spună ceva. Habar n-aveau unde sunt și ce li se va îmtâmpla, dar au acceptat că Haja vrea să-și lege soarta de a lor. Doamna Slomovici, împreună cu cei cinci copii, au reușit astfel să intre în cercul protejat. Asta a îmbărbătat-o într-atât încât i s-a adresat din nou ofițerului:
– Soțul și fiul meu sunt acolo, la bărbați. Pot veni și ei aici?
În timp ce alte familii, soți și soții, fete și băieți erau despărțiți în mod brutal, un soldat a fost trimis după cei doi bărbații din familia Slomovici. N-aveau nicio explicație, dar se bucurau că toți douăzeci au rămas împreună și asta era tot ce conta.
Încurajați de receptivitatea ofițerilor germani, liliputanii și-au recâștigat încrederea și au început să se comporte iar ca niște vedete, de parcă erau înconjurați nu de o echipă de ofițeri naziști, ci de o armată de simpatizanți. Cu o oarecare fantezie și cinism se simțeau de parcă erau în turneu: starurile erau asaltate de fani. Miki Ovici a mers chiar până acolo încât a scos din buzunarul interior al paltonului niște vederi cu dedicație, pe care scria: „Amintire de la Trupa Liliput”, și a început să le împartă printre uimiții ofițeri SS. Gitel-Lea Fischmann și fiica sa, două vecine din Rozavlea, s-au oprit din mers pentru a vedea incredibila scenă.
– Să nu-mi spuneți ca și ele sunt rude cu voi!, a glumit unul dintre ofițeri. Înainte ca doamnele Fischmann să fi apucat un răspuns, Miki Ovici s-a grăbit să le ajute și a arătat spre Bessi, fata de douăzeci de ani, îmbujorată de sfioșenie:
– Încă nu, dar nu peste mult timp vom fi. Ea este logodnica mea.
– Nu contează. Stați deoparte și nu vă mișcați până când nu ajunge și dr. Mengele aici!, le-a ordonat unul dintre ofițeri, punând un soldat să păzească grupul lărgit deja la douăzeci și două de persoane.
– Să nu se atingă nimeni de ei până când nu-i vede dr. Mengele, a continuat ofițerul.
Era trecut de miezul nopții, vineri, 19 mai 1944.
Ovicii stăteau pe marginea rampei și priveau cum unchii, mătușele, verișorii, prietenii și vecinii din sat dispar din fața ochilor lor în timp ce se îndreptă spre cele două turnuri uriașe din gurile cărora ieșea fum și foc.
– Dar ce e focul ăla din spate?, a întrebat Perla.
Un bărbat în haine vărgate i-a aruncat o privire rece:
– Păi, tu nu știi unde te afli?! Asta nu-i vreo brutărie, suntem la Auschwitz, mormântul lui Israel, și vei muri și tu în cuptor îndată.
Bărbatul n-o spunea din răutate, ci din amărăciunea disperării. Evreul polonez, mai curând o umbră a ceea ce a fost cândva, era de prea multă vreme în acest infern și îl scotea din minți naivitatea noilor sosiți, care habar n-aveau prin ce trec, de ani de zile, frații lor. Membrii familiei Ovici, înmărmuriți de cele aflate, se gândeau la bărbatul necunoscut pe care-l așteptau: doctor Mengele. Se întebau ce-o fi căutând aici un medic dacă acesta e un cimitir […]
În noaptea în care familia Ovici a ajuns în lagăr, Mengele adormise deja în camera sa din cazarma ofițerilor SS, aflată în apropiere. Toți cei care făceau de serviciu cunoșteau patima doctorului pentru cei care „n-au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. În speranța unei recompense, îi căutau mereu indivizi care se potriveau „circului” lui Mengele. Pentru un singur pitic nu l-ar fi trezit pe medic, dar pentru că erau șapte, pe deasupra, aflați și în compania unor frați de înălțime normală, s-au dus și l-au trezit […] Mengele era tip selectiv. Se întâmpla să trimită la moarte, fără ezitare, câte o pereche de gemeni sau câte un pitic doar după o analiză sumară, cu verdictul: „neinteresant”. Dacă liliputanii ar fi sosit câte unul, cu transporturi diferite, cu siguranță că cei mai muți dintre ei ar fi fost omorâți. Când Mengele a aflat însă de sosirea unei familie mari de pitici, n-a avut niciun moment de ezitare și s-a grăbit să ajungă pe rampă. De partea cealaltă, membrii familiei Ovici n-au vrut sa rateze ocazia și s-au grăbit să-l impresioneze pe medic. L-au înconjurat și i-au răspuns cu entuziasm la întrebări. I-au povestit de rabinul Eizik Simson și de cele două neveste puternice ale lui, Brana și Batja, despre cei zece copiii, dintre care șapte erau pitici, despre soțiile și soții lor, despre logodnice și logodnici, ca și despre toți verișorii. Mengele, intrat într-o stare euforică, a exclamat: „O să am de lucru pentru douăzeci de ani!”
Perla, care inițial îl văzuse pe Mengele ca pe un om foarte amabil și curios, a devenit brusc neliniștită. De ce era acest om atât de curios, de ce se interesează mereu de pitici și de arborele lor genealogic? Ce vrea să spună cu faptul că are de lucru pentru douăzeci de ani? Și își spunea în gând că într-un astfel de loc, cu siguranță, nu va putea supravețui. Nu și-a putut ascunde frica: și-a pus fața între palme și a murmurat: „O, Doamne!…”
Mengele s-a întors spre ea:
– Poftim? E vreun necaz?
Surorile Perlei s-au uitat la ea cu o privire ucigătoare. Fata n-a avut curajul să răspundă.
Mengele nu vroia să piardă valoroasa pradă în fabrica morții. A dat câteva indicații ofițerului de serviciu și a plecat să găsească o cazare potrivită noilor veniți.
Rampa s-a golit. Rămăseseră doar câțiva bărbați în zeghe care aruncau în camioane bagajele lăsate în urmă. Trenul sosise în lagăr cu doar trei ore înainte, dar peste haosul și hărmălaia de la început se așternuse o liniște apăsătoare. În acel moment, nu mai trăia aproape niciunul dintre cei sosiți împreună cu familia Ovici.”
