Invidia – sentimentul egoist de parere de rau, de ciuda ce ne vine vazand la semeni calitati vrednice de lauda, care le aduc izbanzi, impliniri – nu locuieste in noi intamplator, ca un musafir, ci are o "casa" a ei inlauntrul nostru: "casa invidiei", cum o numeste Ovidiu (poet latin, 43 i.H-17d.H., exilat de imparatul August in Tomisul nostru). Voi reda, pe scurt, cum descrie poetul aceasta "casa" (pe care, sa fim sinceri, n-o vedem decat la altii, nu si in noi): e ascunsa in fundul vailor, unde nu strabate nici soarele, nici vantul, plina de frig amortitor; invidia sade inauntru, mancand mereu carne de vipera, desi e slabanoaga; nu are privirea dreapta, roteste mereu ochii; dintii ii sunt galbeni, pieptul inverzit de fiere, limba plina de venin; nu poate sa rada decat atunci cand priveste durerile altora; nu doarme, o tin mereu treaza izbanzile pe care le vede la oameni si este roasa de propriul ei chin. Asa vedea Ovidiu invidia si "casa" ei dinlauntrul nostru.
si totusi… eu as vedea si cateva fapte bune ale invidiei: mai intai, as zice ca e dreapta – fiindca jumatate din veninul ei ramane in cel ce i-l dospeste, pedepsindu-l astfel pentru ciuda, ura, rautatea lui; apoi, la oamenii mai delicati, capabili invidia poate fi un stimulent: "de ce cutare… a putut, a izbutit?… de ce n-as incerca si eu?…"; in fine, e mai bine sa fii invidiat decat sa fii privit cu mila – invidia unora isi poate dovedi chiar valoarea pe care ai dobandit-o prin tine insuti.
