„Toate acele – rare – momente care vorbesc nu despre nenorociri, ci despre colaborarea româno–maghiară, realizată tocmai în vederea evitării dezastrului, constituie adevărate puncte de lumină în şirul tragicelor, apăsătoarelor evenimente ale războiului civil izbucnit în toamna anului 1848 în Transilvania”, scrie, într-un articol publicat în 1995 în revista História* din Ungaria, istoricul Ákos Egyed, cel care a găsit, la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, documentul unui acord de pace semnat între români şi maghiari în 1848 şi pe care îl republicăm mai jos.
Spre finele dramaticului an, între românii şi maghiarii din Transilvania au existat mai multe planuri de pace. De cele mai multe ori, ele se făceau sub forma unor acorduri verbale şi, mai rar, fixate în scris. Dintre toate aceste înţelegeri, cea pe care o publicăm aici este mai mult decât „una oarecare”, în primul rând, pentru că s-au păstrat foarte puţine astfel de documente, dar mai ales pentru că înţelegerea dintre cele două comunităţi a şi fost respectată, ceea ce a însemnat salvarea vieţii câtorva sute de familii maghiare şi menţinerea unei relative păci între părţi. „Dacă ne-ar ameninţa vreo primejdie, ambele naţiuni suntem datoare să ne ocrotim una pe cealaltă, sub pedeapsa pierderii capului. Toate conflictele care au avut loc între noi vor dispărea cu totul şi vom fi fraţi unul cu celălalt, aşa cum e vrerea lui Dumnezeu”, scrie în document.
Context
Acordul de pace a fost semnat la Vinţu de Jos şi la Vurpăr, aşezări din partea de vest a judeţului Alba. Vinţu de Jos avea în perioada respectivă cca. 3300 de locuitori. Recensământul din 1850 înregistra 2.242 de români, 619 maghiari, 92 de germani şi 358 de locuitori de alte naţionalităţi (15 familii de anabaptişti, câţiva evrei şi armeni). În 1848, populaţia maghiară era formată în cea mai mare parte din nobili şi intelectuali, românii alcătuind pătura de iobagi.
Populaţia maghiară din Vurpăr, care număra, în 1850, circa 400 de suflete, s-a refugiat în Vinţu de Jos, pentru ca, împreună cu cei de acolo, să se poată apăra. Situaţia era tensionată. Familiile maghiare din Vinţu de Jos, împreună cu cele sosite de la Vurpăr, s-au baricadat, în octombrie 1848, în castelul întărit al familiei Martinuzzi, locuit în epocă de membrii unui ordin călugăresc şi transformat apoi în fortăreaţă. Între timp, unul dintre grupurile de răsculaţi români sosite la faţa locului a înconjurat oraşul şi i-a somat pe maghiari să se predea. Acelaşi lucru a fost propus şi de o delegaţie de saşi. Răspunsul a fost: „Nu! — Să vină trupele imperiale din cetatea Alba Iulia, doar atunci se poate vorbi de depunerea armelor!”
În situaţia dificilă creată, cele două comunităţi s-au aşezat la masa tratativelor, discuţiile încheindu-se, la 23 octombrie, cu acordul de pace de care aminteam. La tratative au luat parte, din partea maghiarilor, conducătorul comunităţii de nobili din Vinţu de Jos şi Vurpăr, primarul oraşului, iar din partea românilor, după toate probabilităţile, un preot greco-catolic (Muntean) şi unul ortodox (Corna). Vă prezentăm mai jos conţinutul ineditului document.
Acord de pace
Asupra căruia noi, subsemnaţii, locuitori maghiari ai localităţilor Vinţu şi Vurpăr, în numele nostru şi ca reprezentanţi ai locuitorilor noştri maghiari, sub jurământul depus de noi la data de 22 octombrie a anului curent, am căzut la învoială în ziua de azi, adică a 23-a zi a lunii octombrie a anului 1848, cu partenerii noştri români, locuitori ai localităţilor Vinţu, Vurpăr, Sibişani, Valea Vinţii şi Dealu Ferului, şi ne-am învoit cu privire la toate bunurile ce le avem în comun, adică pădure, pământ obştesc, pescuit, aşadar cu privire la toate drepturile comune, pentru ca locuitorii români ai amintitelor localităţi Vinţu şi Vurpăr să ne fie în toate deopotrivă, să nu fie împovăraţi mai mult decât noi, ci să participăm egal cu ei la plata impozitelor, cu privire la care au fost stabilite următoarele puncte ale împăciuirii:
1. Începând de azi, să nu fie voie să deţinem şi să folosim nici un fel de armă, atâta timp cât nu primim poruncă de la Maiestatea Sa, preamilostivul nostru împărat şi rege; iar dacă se vor găsi, cu începere de azi, la vreunul dintre noi puşcă, pistol, sabie ori muniţie, acela va fi socotit sperjur şi nesupus poruncii cezarocrăieşti, şi, pentru nelegiuirea sa, va fi arestat fără întârziere şi, sub pază severă, va fi predat comandamentului cetăţii Alba Carolina. Totodată, dacă, oricine dintre unguri ar ataca vreun locuitor român, acela, în temeiul jurământului depus, va fi aspru pedepsit – în schimb, din acest acord şi legământ decurge ca nici românii să nu le facă ungurilor vreun rău, sub pedeapsa sancţiunii înscrise în legile confirmate de Maiestatea Sa. Şi astfel, vor dispărea dintre noi toate conflictele, faţă de care nici din partea românilor, nici din cea a maghiarilor să nu fie rostite mustrări şi să nu se ceară să se dea socoteală.
Pentru o pace statornică, făgăduim, în ce ne priveşte, uitarea pentru totdeauna a celor ce au fost săvârşite împotriva noastră de români şi de cei ce le-au venit din alte locuri în ajutor, după cum vor fi uitate pentru vecie şi de urmaşii noştri, niciodată nu le vom pomeni şi nu-i vom vrăjmăşi pentru acestea, ci ne legăm, noi şi urmaşii noştri, să trăim cu românii ca fraţi, niciodată nu-i vom clinti din casa în care locuiesc şi din avutul pe care-l au, ba, mai mult, vom împărţi cu ei frăţeşte suprafeţele de pământ ocupate de noi sau de alţii din pământurile obşteşti, şi li le vom înapoia celor cărora le-au fost luate, până ce preamilostiva poruncă a Maiestăţii Sale nu va hotărî în alt fel în această chestiune; iar până atunci, ca să fie pace, nici jelerii nu sunt ţinuţi să facă munci ori să plătească taxă. Aşa încât:
Toate pădurile câte se află în împrejurimile Vinţului şi ale Vurpărului, oricine se va fi înstăpânit asupra lor, şi care au fost până acum ţinute împotriva legii, sunt declarate libere şi obşteşti; ca şi păşunile şi locurile de pescuit – ce vor fi repuse în vechile lor hotare şi eliberate, şi pentru a căror folosinţă, în ce ne priveşte, nu mai cerem drepturi decât cele ce sunt -, pe care dorim a le întrebuinţa în mod egal cu partenerii noştri români, oricare dintre ei, şi de care vrem a dispune deopotrivă cu ei, avându-le la dispoziţie şi administrându-le cele două părţi împreună, potrivit cu numărul lor.
2. Tot împreună facem cunoscut că veniturile de pe urma celor două târguri anuale, a târgului săptămânal, a măcelăriei şi a morii vor fi folosite în comun, pentru acoperirea nevoilor obşteşti atât ale maghiarilor, cât şi ale românilor, aşa cum sunt ele impuse de cerinţele legilor ţării.
3. Despre activitatea de prelucrare a cărnii, am căzut la învoială că ea se va face după vechiul obicei, dar, dacă până sâmbătă carnea prelucrată nu se vinde, aceasta să se poată face şi duminica.
4. Cârciumăritul cu vin, palincă sau bere e îngăduit, în tot cursul anului, oricui, de orice naţionalitate ar fi.
5. Dacă ne-ar ameninţa vreo primejdie, ambele naţiuni suntem datoare să ne ocrotim una pe cealaltă, sub pedeapsa pierderii capului. Aşa încât:
Cu aceasta, toate conflictele care au avut loc între noi vor dispărea cu totul şi vom fi fraţi unul cu celălalt, aşa cum e vrerea lui Dumnezeu.
Învoiala şi autentificarea de mai sus, făcute pentru totdeauna şi în mod irevocabil, le declarăm confirmate, prin semnătura şi pecetea noastră, în numele şi cu împuternicirea noastră şi a urmaşilor noştri.
La Vinţu de Jos şi Vurpăr, în ziua de 23 octombrie a anului 1848,
Ferenc Nyirő, conducătorul comunităţii nobililor din Vinţu de Jos şi Vurpăr
György Papp, primarul nobilei comune civile
Andreas Tompek, judele nobilei comunităţii germane
[urmează încă 96 de iscălituri]
*Articolul a fost republicat în volumul Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară: momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História [ed. Bárdi Nándor, Miercurea Ciuc: Pro-Print, 1999].
